O decizie proastă (RO)

De câteva zile, mă străduiesc să-nţeleg decizia dlui Cîţu de a-şi depune mandatul de premier desemnat, exact înainte de-a se lua în piept cu votul de învestitură din Parlament. Nu reuşesc, neam! Privesc încă o dată la Margaret Heffernan, care analizează decizii din cele mai variate prin contrapunerea dintre eficienţă (just in time) şi robusteţe (just in case). Eu nu reuşesc să-nţeleg decizia dlui Cîţu din niciuna dintre aceste două perspective. (Mi s-a atras atenţia că n-am făcut efortul de-a înţelege latura emoţională a deciziei—corect, m-am concentrat doar pe raţiune şi pe modelul de analiză extras de la dna Heffernan.)

Ştiind ca avem de rezolvat o «criză sanitară» (nu ştiu cum altfel să-i spun, dar mă refer la pandemia COVID-19), ne-ar fi prins bine s-avem un guvern plenipotenţiar. Din perspectiva just in time, Guvernul Cîţu ar fi avut posibilitatea să facă nişte realocări bugetare necesare pentru testare şi tratament în spitale, pentru buna funcţionare a locurilor de carantină, pentru echipamente care să faciliteze munca la distanţă în instituţiile publice, pentru personal «auxiliar» care să sprijine oamenii nevoiţi să se (auto-)izoleze. Din perspectiva just in case, Guvernul Cîţu ar fi putut decide mobilizarea unor resurse umane şi materiale pentru scopul specific al izolării unor focare şi/sau al aplicării unor metode «agresive» de tratament. Aşadar, in ipoteza pozitivă, a acţiunii pentru primirea învestiturii, decizia dlui Cîţu mi-e de neînţeles, pentru că pare să nu aibă legătură cu interesul public.

Duc gândul mai departe şi analizez şi ipoteza negativă, cea a acţiunii de renunţare la învestitură, care pare să aibă legătură cu interesele politice ale PNL sau ale Preşedintelui Iohannis. La cum înţeleg eu politica de la noi, aceste interese ţin de un obiectiv electoral general—caută să maximizeze rezultatul pe care l-ar putea obţine PNL în alegerile locale şi parlamentare, mai degrabă în detrimentul PSD. Şi mi se pare că decizia dlui Cîţu nu-i deloc just in time, pentru că PSD acuză (pe bună dreptate) că ţara e neguvernată de 5 săptămâni; în plus, cu cât mai puţin timp are la dispoziţie PNL să facă lucruri bune în administraţie, cu atât mai mari sunt şansele PSD să câştige simpatie electorală relativă (adică procente din intenţia de vot). Nici din perspectiva just in case nu se susţine decizia dlui Cîţu—în coada virusului, pot apărea şi alte complicaţii economico-financiare, pe care PSD le poate exploata electoral mult mai vârtos decât oricare alt partid (meh, şi USR-PLUS ar putea obţine ceva foloase electorale, dar ei ştiu cel mai bine să-şi sape groapa singuri).

În interiorul partidului, decizia dlui Cîţu nu poate fi discutată din perspectiva just in case; dacă PNL nu are lideri pregătiţi să preia conducerea partidului şi se bazează exclusiv pe «tătuca» Orban ori Iohannis, asta e o problemă de organizare—gravă pentru noi, alegătorii (aşa cum a fost şi-a rămas problema similară a PSD, încă din epoca Dragnea), dar nu poate fi un considerent valid în luarea deciziei de-a renunţa la mandatul de premier desemnat. Din perspectiva just in time, însă, recunosc că decizia dlui Cîţu are noimă, adică are efectul de-a conserva stabilitatea conducerii PNL. Însă, pusă în contextul descris mai sus, singura mea reacţie e să-l citez pe Caţavencu: „E puţin, onorabile...” (Scena IX din Actul II al piesei „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale sau minutul 1:05:03 din ecranizarea TVR, 1982)

Mă opresc un pic şi asupra intereselor dlui Iohannis, care pare că încă n-a renunţat la ideea alegerilor anticipate, deşi mi se pare evident că pariază pe-un cal mort. Din perspectiva just in time, mişcarea a fost o pierdere de vreme—de la 5 februarie încoace, Parlamentul încă n-a apucat să respingă măcar o solicitare de învestitură, aşa încât termenul de 60 de zile (art. 89, alin. 1 din Constituţie) încă nu a început să curgă. Din moment ce oricum nu se pot organiza alegerile parlamentare în acelaşi timp cu cele locale (Decizia CCR din 12 martie), forţarea anticipatelor nu mai are noimă. Din perspectiva just in case, discuţia nu are rost, pentru că Preşedintele Iohannis poate institui starea de urgenţă (art. 93, alin. 1 din Constituţie), fără să fie stingherit de alte consideraţii politice—în afară de capacitatea administrativă a guvernului «de serviciu» (demis, dar condus din «auto-izolare» de dl Orban, conform art. 110, alin. 4 din Constituţie).

Aşadar, decizia dlui Cîţu nu-i serveşte la nimic Preşedintelui, îi serveşte la prea puţin partidului, nu-i serveşte obiectivului electoral general, nu-i serveşte interesului public, ţării, cetăţeanului. Atunci, de ce-a făcut asta? Ce încredere pot să mai am eu în capacităţile sale de-a lua decizii, fie ca ministru, fie ca parlamentar? Sper că dl Cîţu va dispărea cât mai curând din viaţa publică, pentru că motivaţiile şi explicaţiile pe care le-a oferit sunt de toată jena şi nu se susţin la o analiză detaliată. Sau, cine ştie?, poate că-l vom vedea cândva pe dl Cîţu revenind cu explicaţiile şi scoţând la iveală cum o fi fost el, zilele-astea, o victimă a unor jocuri politice subterane, aşa cum a făcut dl Ghinea de la USR? Mi se pare că, just in case, avem nevoie de politicieni mai buni şi mai serioşi! Păcat că n-avem de unde să-i luăm 🙁

PS1 Despre discursul dnei Margaret Heffernan am mai scris şi-n august, doar că-n legătura cu alt subiect.
PS2 Descopăr că Parlamentul «trage tare» să învestească Guvernul Orban 2 chiar în cursul zilei de azi, într-o sâmbătă?!? Are sens, dintr-o perspectivă just in case, da' e o bătaie de joc demnă de-un al doilea „gunoi imperial” 🙁 Despre primul am scris în februarie.
PS3 Guvernul Orban 2 a primit votul de învestitură, iar Preşedintele va decreta starea de urgenţă. (Nu ştiu de ce crede Agerpres că e vorba de Guvernul Orban 3.) ~~Aparent~~, dl Cîţu rămâne ministru, în ciuda avizului negativ din Parlament.
PS4 Mai ales pentru perioada stării de urgenţă, sugerez să ne folosim de recomandările oferite de Article19 pentru guverne, presă şi reţele sociale—citeşte acest briefing (EN, .pdf, 0.5M).