O nouă Constituţie? (RO)

extrase dintr-o dezbatere găzduită de Fundaţia Horia Rusu

În calitatea mea de bursier al Guvernului român, am obligaţia contractuală să lucrez trei ani în sectorul public, iar acesta este motivul pentru care sunt consilier la Camera Deputaţilor. Dar, pentru că lucrez în societatea civilă de zece ani, sunt şi reprezentantul organizaţiilor neguvernamentale în Consiliul Naţional de Integritate. Am făcut o şcoală americană, în care am învăţat mai multe lucruri despre liberalism, aşa că, de fiecare dată, răspund cu plăcere invitaţiilor din partea Fundaţiei Horia Rusu. Am fost, săptămâna trecută, la Salonic, la o conferinţă despre transparenţă şi responsabilitate în administraţia publică şi cred că cel mai important lucru pe care l-am extras de-acolo este că avem nevoie de ceea ce în limba engleză se numeşte „public trust,” adică încredere publică. Este foarte probabil că această încredere, a oamenilor în instituţiile publice şi viceversa, ar trebui să se tragă de la Constituţie.

În urmă cu 12 ani, fiind student la ştiinţe politice, scriam un articol despre constituţiile noi din Europa de Est şi mă gândeam, la vremea aceea, că ele păreau să semene cu nişte certificate de naştere pentru fostele state comuniste, care abia renăşteau. Dar două ţări din Estul Europei au vrut să treacă dincolo de certificatul de naştere: România şi Bulgaria, care au vrut, de la început, să iasă pe masă cu o carte de identitate. Nu au reuşit să facă acest lucru; de aceea avem, astăzi, problemele pe care le avem. În Constituţia României există probleme. Ce ar trebui să facă o Constituţie? Să arate că există, pe baza încrederii publice, o identitate între cetăţeni, ca oameni interesaţi de treburile cetăţii, şi instituţiile pe care le are cetatea.

De aici aş merge puţin în detaliu pe trei chestiuni: atitudinea faţă de lege, primenirea elitelor şi perspectiva ideologică. Am auzit aici multe reproşuri la adresa Parlamentului, DNA, CSM, a altor instituţii, dar cred că, pe textul constituţional, sunt oarecum puţine la număr. Simt nevoia de a clarifica anumite formulări, pentru că am senzaţia că lucrurile, la noi, merg prost pentru că noi nu putem să identificăm corect textele, interpretăm pe literă, nu pe spirit, iar aceasta este o problemă de atitudine, de responsabilitate şi de expertiză. Dar haideţi să ne gândim la o lege simplă, pe care am învăţat-o cu toţii acasă: „să nu furi!” Legea aceasta cred că are vreo cinci mii de ani, dacă nu şapte mii. Nu este nimic de interpretat în această lege!

Dar, într-adevăr, acolo unde nu există identitate între cetăţeni şi instituţii, acolo unde nu există încredere publică, unii interpretează „să nu furi ouă” sau „să nu furi boi” 🙁 Aceasta este o chestiune de atitudine, nu de mentalitate. Aici mă despart un pic de Preşedintele Constantinescu. Dînsul dădea vina pe societatea civilă, că nu a reuşit să obţină mare lucru, în ultimii 18 ani. […] Eu nu am vrut să fiu chiar aşa de tranşant. Aş încerca să ofer şi o alternativă la această vinovăţie a societăţii civile, pentru că a fost incapabilă să se reformeze, să-şi primenească elitele. Cred că o parte din vină nu aparţine doar societăţii civile, ci aparţine şi partidelor politice. Am să explic de ce cred acest lucru:

Cred că partidele politice, la fel ca şi societatea civilă, suferă de lipsă de credibilitate. Acest lucru cred că se întâmplă pentru că avem, cu toţii, tarele unui sistem piramidal, ierarhic, de-a urca în societate. Cred că este nevoie de alte mecanisme, mai permisive, pentru promovarea unor oameni tineri, aşa cum spunea domnul Şandor la început. Am să aduc în discuţie un model lansat de dl. Horia Rusu la începutul anilor ’90. PL’93 venise cu un nou sistem de promovare a elitei, cu un mecanism împrumutat (paradoxal!) de la Partidul Socialist Francez, în care un membru de partid care se bucura de susţinerea a zece mii de alţi membri de partid, devenea lider naţional al acelui partid şi, în această calitate, era eligibil pentru diverse tipuri de funcţii.

Un astfel de model de promovare a liderilor, din interior, este permisiv, oferă posibilitatea ca anumite persoane, cu idei valoroase, să fie promovate, să ajungă în faţă şi să-şi poată spune părerea, în condiţiile în care, prin contrast, avem de-a face doar cu sisteme piramidale. Până ajungi în vârful piramidei, nu că te mănâncă sfinţişorii pe parcurs, dar pur şi simplu îţi pierzi entuziasmul, convingerile, pentru că pe parcurs ţi se cere să faci anumite compromisuri. Cred că, din această perspectivă, avem o vinovăţie pe care o putem împărţi între noi, societatea civilă, şi dumneavoastră, partidele politice.

Ca să închei, am să mă refer la al treilea lucru. Vă spun cinstit că îl aşteptam astăzi şi nu prea s-a întâmplat. Aşteptam să văd o perspectivă liberală, ancorată în mari autori ai liberalismului, hai să zic european, dacă nu chiar global, în legătură cu problemele şi soluţiile. Pentru că doar discutarea unor chestiuni cum sunt Curtea Constituţională, Justiţia şi Parlamentul bicameral mi se pare că este o discuţie săracă. Mi-aş dori ca, la un moment dat, Institutul Social-Democrat Ovidiu Şincai [ori mai nou-înfiinţatul Institut de Studii Populare] să facă ceva similar, în ceea ce priveşte problemele şi soluţiile constituţionale, din alte perspective ideologice. Dacă am aduna aceste probleme şi soluţii din perspectivă doctrinară, filosofică, la aceeaşi masă, am putea să vedem care sunt problemele comune şi care sunt soluţiile care se pot găsi.

Pentru că, în acel moment, vom şti dacă există identitate între noi, cetătenii, şi instituţiile pe care ni le dorim. În momentul acela, se poate crea o Constituţie care să fie, într-adevăr, izvorul încrederii publice pentru ţara aceasta 🙂