O revoltă marginală (RO, presat şi depolitizat)

O revoltă marginală (RO, presat şi depolitizat)

. lectură de 5 min

Există momente când simt revoltă şi recunosc că unele din momentele astea sunt hrănite de orgoliu ori de vanitate. Încerc să-mi stăpânesc aceste revolte, pentru că-s umorale, nu-s principiale 😉 Dar, să fim serioşi, ce revoltă o fi aia, care n-are nicio legătură cu umorile?!? Zilele-astea, m-am revoltat un pic lecturând nişte articole din Revista 22, la care am renunţat, în timp, aşa cum am renunţat şi la alte mijloace de informare care nu mă mai mulţumeau—Caţavencu (şi toţi puii ori urmaşii săi), Hotnews, Contributors, Evenimentul zilei, România liberă, Adevărul, nu mai vorbesc de Antena3 sau de B1! Am renunţat la cei care cred că „merge şi-aşa,” la cei care copiază, înjură ori trişează, la cei care accelerează inert pe un drum care nu-i pe gustul meu…

surse foto: RV şi BW via A3

Ce bine că gusturile nu se discută 🙂 Nu de alta, dar mi-ar fi greu să argumentez—şi renunţarea asta a fost tot o reacţie umorală! 😉 Dar asta nu-nseamnă că nu-mi mai arunc ochii pe-acolo, din când în când, mai ales dacă oameni dragi mie se arată seduşi de câte un articol din publicaţiile pe care le-am abandonat. De fiecare dată le citesc cu speranţa că aş putea vedea acolo un motiv să mă întorc; poate că orizontul de aşteptare mi-e prea mare, pentru că încă n-am găsit niciun astfel de motiv 🙁 Întâmplător, dl Aligică (pe care mi-aş fi dorit tare să-l întâlnesc, dar nu e timpul pierdut), sintetizează în acest articol multe din cuvintele pe care le-am scris şi eu despre partide pe acest blog. Şi există câteva lucruri care ne unesc şi altele care ne despart:

Cred că ne uneşte concluzia că partidele noastre sunt disfuncţionale! Sunt de părere (şi e posibil ca dl Aligică să fie de acord) că instituţiile nu funcţionează (cum am văzut în vară) pentru că partidele nu funcţionează (cum eu văd de cel puţin 5 ani), iar cetăţenii n-au încredere în partide (cum ştim de vreo 10 ani) tocmai pentru că, pe undeva, cetăţenii simt/ştiu că partidele nu fac instiţutiile să funcţioneze în folosul cetăţeanului. Însă cred că ne desparte soluţia propusă, pentru că eu nu cred că piaţa politică trebuie liberalizată, ci acţiunea politică trebuie descătuşată în interiorul partidelor… Şi mi-e teamă că soluţia propusă de dl Aligică este deja pusă în practică de strategii partidelor „mari,” în pregătirea alegerilor din decembrie 🙁

Evident, strategii de partid o fac strâmb—întotdeauna au făcut aşa, întotdeauna o vor face, pentru că pe ei nu-i interesează „sănătatea vieţii politice a naţiunii” (cum cred eu că ne interesează pe-alde noi, „publiciştii”), ci pe ei îi interesează să obţină voturi în ziua alegerilor sau bani pentru campania electorală cu care speră să aducă voturi în ziua alegerilor. Şi, din modul strâmb în care nişte neliberali ar putea înţelege şi aplica liberalizarea, cred că e foarte sigur că vom înlocui partidele de azi, disfuncţionale, dar puţine şi suportabile, cu partidele de mâine, complet nefuncţionale, dar multe şi insuportabile! 🙁 Revenind la articolul din 22, mie mi-a produs următoarele reacţii:

  • Da, e nevoie de subsidiaritate şi de politică locală puternică, dar soluţia pe care o văd eu este mai degrabă stimularea acestor comportamente în interiorul actualelor partide mari (sigur, partidele mici, locale, pot înteţi competiţia, dar lipsa resurselor cred că le va face să eşueze prin absorbţie în partidele mari—iar asta ar trebui să ne arate că tranziţia încă nu s-a încheiat?!?).
  • Cred că nu lipsa regulilor ne incomodează acum, ci absenţa criteriilor de premiere a performanţei în cadrul regulilor existente (şi asta nu doar în politică!, deşi de-acolo se răsfrânge peste tot în societate—să recunoaştem că, de cel puţin 13 ani, nu facem altceva decât să „vopsim gardul,” în timp ce gunoiul se tot adună sub preş, iar „leopardul” dinăuntru nu-i decât o mâţă jigărită).
  • Vom continua să avem coaliţii de guvernare instabile, mai ales prin introducerea în Parlament a unor grupuscule politice cu valoare pivotală mare; deschiderea spre societate a partidelor mari costă,* iar noi nu avem, de fapt, o elită politică (a propos, eu cred că această cartelizare de acum este răsadul în care ar putea creşte elita politică de mâine).
  • O mare parte din „vină” o purtăm şi noi, marginalizaţii (printre care mă număr şi eu), pentru că am ales calea „principială,” cu care ajungem să-i antagonizăm pe toţi actorii politici „umorali,” aşa cum i s-a întâmplat de curând lui Ciprian Ciucu (iar asta ne scade şansele de-a ne promova principiile şi opiniile, adică ne marginalizează şi mai abitir!).

Şi-aşa ajungem la concluzia dlui Cornea, deşi argumentele mele sunt mult diferite de ale sale. Eu încă sunt convins că pentru toate conflictele de natură constituţională iscate din 2005 încoace se puteau găsi rezolvări prin dialog/dezbatere (şi-aici ne-apropiem!), în timp ce modificările propuse anul trecut fetişizează legea într-un mediu politic care oricum nu dă doi bani pe respectarea regulilor şi într-un mediu instituţional incapabil să aplice o regulă (iar aici cred că ne despărţim). Nu ştiu dacă umoral sau principial, eu cred că statul naţional, cu origini în epoca industrială, chiar cu aranjamentul constituţional „modernizat,” ar putea fi decent, dar e deja trecut! Eu cred că ne-ndreptăm spre funcţionarea statului în sistem de crowdsourcing, iar asta înseamnă structuri pseudo- sau semi-statale, mult mai mici şi mai fâşneţe, de circa 2-5 milioane de locuitori fiecare, deci un aranjament constituţional mult diferit, compatibil cu era informaţională în care deja am păşit 🙂

Şi mă gândesc că e posibil ca mulţi cetăţeni să simtă conflictele astea, între vechi şi nou, într-un mod pe care nu şi-l pot explica, dar care-i face, la nivel comportamental, să fie precauţi faţă de politică şi neîncrezători faţă de politicieni?!? Poate că noua formă politică a viitorului nu mai are nevoie de reprezentare parlamentară şi de partide (deci, nici de prezenţă la vot?), ci doar de consultare şi dezbatere?!? Poate că e mai uşor să decizi într-o agoră redescoperită şi informatizată, în nişte unităţi semi-statale care se bucură, într-o „uniune a regiunilor,” de aceeaşi monedă, aceleaşi libertăţi, aceeaşi justiţie şi aceleaşi protecţii (de siguranţă şi ordine publică)?!? Pot să sper că noi, revoltaţii marginalizaţi (sau marginalizaţii revoltaţi?) ne vom găsi, cândva, mulţumirea faţă de mecanismele politice şi mediile de informare, în ciuda orgoliului şi vanităţii—ori chiar ca efect al acestora şi/sau al revoltelor stârnite de ele 😉

Notă explicativă:
*) Mi se pare că fenomenul seamănă cu ce-am văzut întâmplându-se în presă: copiatul, înjuratul, trişatul, nuditatea, oricât de lipsite de etică ar fi, au o rată de profit marginal incomparabil mai mare decât orice investigaţie jurnalistică de tipul Watergate, ca să fac referire şi la un film celebru 😉