„O şansă reală,” o pierdere fatală? (RO, f. lung)

Gata, s-a împlinit termenul de prescripţie! Îi mulţumesc din inimă statului român că mi-a acordat şansa de-a studia afaceri europene la o universitate bine cotată, le mulţumesc contribuabililor români c-au acceptat să-mi pună la dispoziţie ceva mai mult de €15.000 pentru acel masterat, le mulţumesc alor mei c-au ştiut cum să mă ghideze în şcoală, în viaţă, în carieră. Acum, însă, după 3 ani în care am fost refuzat de fiecare dată când am încercat să-mi îndeplinesc obligaţia contractuală, nu mai pot fi obligat! Ar fi putut fi o şansă reală (mai mult pentru aparatul de stat), dar cred că s-a transformat într-o mare pierdere 🙁

website-ul programului de burse a fost desfiinţat?

Am mai avut bursă şi când eram student la Politehnică, la începutul anilor 90. Când am hotărât să mă las de TCM, TCM, fac şuruburi din orice, am fost nevoit să plătesc toţi banii ăia înapoi. Unde-i lege nu-i tocmeală, mi-am zis, aşa c-am împrumutat, am plătit, apoi am muncit ca magazioner şi-am rezolvat. Cred c-am fost bursier şi la Drept, în anul cât am studiat la zi, dar nu mai ţin minte. Am mai avut o bursă la o şcoală de vară, în Italia, dar nu avea obligaţii în coadă. Pentru bursa din Bulgaria, însă, ca şi în cazul celei din Olanda, am semnat că mă oblig să mă-ntorc în ţară, să lucrez pentru statul român.

Când m-am întors din Bulgaria, în 98, m-am dus la Fundaţia Soros, să le zic că-s gata să lucrez în România, timp de 10 ani, aşa cum m-am obligat prin contract—dar aş aprecia dacă mi-ar putea sugera ei unde să caut de lucru. Speram să aibă o evidenţă a locurilor de muncă disponibile, într-o bază de date care să le spună şi care din ele se pretează cel mai bine pentru un tânăr absolvent de ştiinţe politice care-şi continuă dreptul la fără frecvenţă. Deşi aveau un proiect/program sau pui organizaţional, numit Fundaţia Absolvenţi Plasaţi prin Consultanţă, n-au fost în stare să-mi dea un răspuns.

Nu-i nimic, îmi găsesc singur, mi-am zis. Am luat Pagini Aurii, am selectat 100 de instituţii, organizaţii, firme de sondare a opiniei publice, mi-am compus câte un CV de 2 pagini şi o scrisoare de intenţie pentru fiecare, am luat oraşul la picior şi, în decurs de 2 săptămâni, revizitasem întreg Bucureştiul, după 4 ani de absenţă. Oferta cu primul loc de muncă a venit o săptămână mai târziu, din alt loc decât cei 100 de angajatori pe care eu i-am vizat, pentru că hârtiile-alea au circulat de la unul la altul. Am lucrat 7 luni la FDSC, într-un program care preconiza întreaga mişcare CSR de azi…

Am devenit şi am rămas oengist, deşi simţeam o atracţie nebună către sectorul public. Am început să lucrez în proiecte axate pe teme ca justiţie, reformă legislativă, construcţie instituţională, capacitate administrativă, acquis comunitar, trafic de persoane, apoi anticorupţie, teme care se numesc acum reforma statului 😉 Am început să fac training pentru funcţionari publici, înalţi funcţionari publici, manageri publici… M-am întrebat dacă nu cumva ar fi cazul să fac un masterat (eventual în administraţie publică), să nu cumva s-ajung în situaţia de-a mi se contesta, de către cursanţi, autoritatea/legitimitatea de-a-i învăţa eu pe ei 😉

sursa foto: transparenţă decizională cu funcţionari publici, Primăria din Piteşti, 2004

Bursa Specială „Guvernul României” (BSGR—nici măcar website nu mai are), abia înfiinţată pe-atunci, părea să fie răspunsul ideal. Programul părea bine pus la punct, în sensul că domeniile de studiu erau determinate (aparent!) de nevoile preconizate ale aparatului de stat. Mi-am zis, uite, pentru prima oară, un program cu mintea-n cap! Statul român crede că va avea nevoie de specialişti în afaceri europene, mai ales după aderare, aşa c-aş putea studia asta, mai ales că-mi place şi am şi oarece experienţă cu transpunerea acquis-ului, respectiv cu capitolul de negocieri pe justiţie şi afaceri interne.

Dar nu aveam încredere în sistemul de selecţie din vremea Guvernului Năstase, aşa c-am amânat candidatura cu un an. Neînţelegerile dintre partidele care formau Guvernul Tăriceanu mi-au fost benefice, pentru că nu s-au putut pune de acord pe cine şi cum să favorizeze (nici nu ştiu dacă s-au gândit, nici dacă-n prima rundă s-a-ntâmplat cu-adevărat, da’ aşa umblă vorba), iar selecţia a fost pe bune şi mă mândresc că nu există urmă de-ndoială în ce mă priveşte! Numai că, după ce m-am mai interesat un pic, mi-am dat seama că nici ăştia n-aveau evidenţa locurilor de muncă, a necesităţilor de la nivelul instituţiilor…

Prin urmare, am decis să nu mă bazez pe sistem, ci să-mi fac singur norocul! Mi-a plăcut ideea unui control sporit din partea parlamentelor naţionale asupra proceselor decizionale de la Bruxel. Preconizatul Tratat Constituţional conţinea procedura cartonaşului portocaliu, care s-a păstrat şi-n Tratatul de la Lisabona. Am făcut o lucrare pe tema asta în cadrul masteratului şi-am căutat să văd dacă i se simte nevoia şi la Bucureşti. Am primit răspunsuri pozitive de la Camera Deputaţilor şi de la Comisia BSGR. Conform contractului, în 2007, la fix 1 lună de la întoarcerea în ţară, lucram deja nemijlocit în beneficiul statului român!

procese decizionale în Centrul de Informare al Parlamentului, 2007

Dar, 9 luni mai târziu, Irlanda a spus NU Tratatului de la Lisabona, iar eu nu mai ştiam pentru ce lucrez? Câtă vreme nu era clar dacă se va organiza un nou referendum în Irlanda ori se va propune un nou Tratat, era cazul să-mi găsesc o altă ocupaţie. Alegerile parlamentare băteau la uşă, iar asupra mea se făceau nişte presiuni al căror rost nici azi nu-l înţeleg… Am demisionat şi-am anunţat Comisia BSGR că-mi recunosc obligaţia de-a mai lucra încă 26 de luni pentru statul român, punându-i la dispoziţie şi-o listă cu 10 instituţii unde credeam eu că m-aş putea potrivi, unde credeam c-ar putea fi nevoie de mine.

Nu mi-a răspuns nimeni. Colegii bursieri au început să-şi ceară drepturile: obligaţiei noastre de-a lucra un număr de ani în beneficiul statului îi corespunde dreptul de-a fi plasat; dreptului nostru de-a fi plasat într-un loc de muncă potrivit pregătirii şi investiţiei îi corespunde obligaţia statului de-a ne plasa într-o instituţie publică. Am încercat să discut problema cu diverse instituţii, cu diverşi şefi, cu oameni politici în a căror dreaptă judecată am încredere şi azi, chiar dacă pe-asta n-au reuşit s-o rezolve. Cuvântul de ordine al Guvernului Boc a fost restructurarea cheltuielilor, alături de loialitatea personalului; efectul a fost abandonarea investiţiei 🙁

M-am gândit bine şi-am stabilit că, timp de 3 ani, până la împlinirea termenului de prescripţie, am să lucrez numai în contracte cu durată determinată—cine ştie, poate se schimbă ceva şi sunt chemat în vreo instituţie, să fiu capabil să răspund rapid. Majoritatea timpului am lucrat în beneficiul instituţiilor publice, fie nemijlocit, fie indirect; am avut chiar discuţii privind angajarea în condiţiile bursei la cateva Prefecturi, CSSPP, Senat, MJ, CSM… Nimic nu s-a concretizat, totul a rămas în aer, dar eu m-am străduit. De azi, însă, sunt liber să răspund oricărei oferte, pe termen lung, mediu sau scurt, fără a mai putea fi obligat să lucrez la stat!

Sigur că tot pentru stat voi lucra—îmi place administraţia publică, îmi plac procesele decizionale, mă intrigă inabilitatea sau incapacitatea managerială din sectorul public, aşa că voi continua să caut soluţii şi să le ofer, dacă le găsesc 🙂 Păcat, însă, că statul a aruncat la coş această investiţie! Păcat că nici cetăţenii (fie în calitate de contribuabili, fie în calitate de alegători) n-au considerat oportun să-şi tragă decidenţii-politicieni de mânecuţă, să-i întrebe de ce lasă pe apa sâmbetei o investiţie de ~150 de oameni şi ~$6 milioane?!? Sigur că nu-i o pierdere fatală, dar a fost/e încă o şansă irosită…

Acum, legal şi contractual, sunt liber; dar nu mă simt încă eliberat. Sper să reuşesc, în legătură cu alte proiecte, procese decizionale, instituţii publice, cu alţi funcţionari, demnitari şi cetăţeni, să-i ajut să afle, să conştientizeze, să utilizeze mecanismele pe care le au la îndemână pentru responsabilizarea decidenţilor şi comunităţilor. Mi-am făcut un plan pe 10 ani pentru treaba asta—când voi simţi că mă eliberez, v-anunţ tot aici 🙂 Doar v-am zis ca-s oengist 😉 Deocamdată, mai am 3 ani de lucru în Consiliul Naţional de Integritate, despre care vă ţin la curent cât de des pot.