ONG-urile față cu „reacțiunea” presei (RO)

Mâine, 3 mai, este ziua internațională a libertății presei și/sau a libertății de exprimare. Libertatea asta e foarte importantă pentru activiștii din societatea civilă, motiv pentru care ONG-urile au militat permanent pentru îndepărtarea oricăror amenințări, opreliști ori îngrădiri ale acestei libertăți. Din păcate, reciproca nu e întotdeauna adevărată, pentru că au mai existat și vor mai exista jurnaliști sau organizații de presă mai puțin militante ori protectoare față de libertatea de asociere 🙁 [Deși rămân la părerea că drepturile fundamentale/constituționale ca libera inițiativă, libertatea de exprimare (dimpreună cu dreptul la informație) și libertatea de asociere au fost motorul transformărilor din ultimii 20 de ani—și continuă să reprezinte speranța noastră de mai bine…] Urmărind acest filmuleț, mi-am dat seama și/sau mi-am amintit că limitele încrederii reciproce sunt între noi, printre noi, ale noastre 😉

Mi-aduc aminte de Anca. Era in 2003, dacă nu mă-nșel. Eu mă prăbușisem, siderat, pe canapeaua din holul organizației, cu comunicatul de presă în mână, iar ea (ceva mai colerică din fire) țipa la mine: „Proba verității! Luăm frază cu frază și facem proba verității!!!” Nu mai știu ce mă deranja mai tare—textul „nostru,” atitudinea ei sau groaza de ce putea urma?!? [Mi-era teamă că mânia politică se putea traduce prin hărțuirea noastră și chiar închiderea forțată a organizației 🙁 ] Însă avea perfectă dreptate, fiecare frază era adevarată, chiar dacă pudibonderia mea oengistă se simțea dezarmată în fața unui text abraziv și abrupt… Acela a fost primul comunicat de presă (al organizației unde lucram) care a fost preluat integral pe prima pagină a unui ziar influent. Anca era jurnalistă de meserie, iar noi o angajaserăm, de curând, să ne ajute la comunicare.

Îmi mai aduc aminte și de István, cu care am fost coleg de facultate. Cred că era în 2004. El deja reușise cu niște publicații interesante, la Budapesta, la București și la Belgrad. Mâncam o pastramă de miel într-o cârciumă de cartier, iar el mă-nvăța cum să fidelizez jurnaliștii față de organizație și de subiectele pe care încercam să le punem pe agendă. De la el am preluat ideea de-a nu mai folosi hârtie, ci diskete, pentru comunicatele noastre de presă. Sfîntul copy-paste funcționa perfect: comunicatele noastre ajungeau nealterate în paginile ziarelor. În plus, jurnaliștii aveau permanent la îndemână datele noastre de contact, pentru că foloseau disketele și pentru alte materiale, articole sau reportaje. Sunau telefoanele, „ca la pompieri” … până când disketele (ieftine) au fost înlocuite de CD-uri, DVD-uri și stick-uri de memorie (prea scumpe).

Cred că organizațiile neguvernamentale au avut, dintotdeauna, o relație dificilă cu presa, pentru că prea puțini oengiști s-au chinuit să-nvețe cum să comunice adaptat la nevoile și limbajul grupurilor-țintă. Cu toate astea, multe subiecte de pe agenda ONG-urilor au ajuns în presă și au modelat agenda publică. Putem discuta despre votul uninominal, despre (anti-)discriminare, despre faimosul 2% din impozit care poate fi redirecționat către o cauză nobilă, despre protecția avertizorilor sau despre formularul E112 pentru tratamentul medical în străinătate. Însă eu vreau să vă povestesc aici despre alte 3 subiecte care, deși au ajuns în mod glorios pe agendă, s-au veștejit frumos, tocmai datorită și/sau din cauza modului în care au relaționat organizațiile neguvernamentale cu presa:

În 2001, o coaliție de organizații (mai cu seamă Societatea Academică din România) a promovat pe agenda publică tema liberului acces la informații de interes public. Contextul era favorabil, pentru că puterea de atunci dorea să adopte o lege privind secretul de stat, iar organizațiile au argumentat că regula trebuia să fie accesul la informații, în timp ce secretul de stat trebuia să fie excepția. Desigur, ziarele au contribuit la menținerea subiectului pe buzele tuturor. În 2002, jurnaliștii (dintre care, la acea vreme, s-a evidențiat Răzvan Savaliuc) au început să utilizeze legea accesului la informații; în 2004, aproape toți candidații la alegerile locale au făcut efortul de-a se instrui despre cum se poate îmbunătăți accesul la informațiile din instituțiile administrației locale. Din păcate, instrumentul solicitărilor de informații s-a tocit, iar presa și ONG-urile, deopotrivă, au renunțat să-l mai folosească așa cum ar trebui, ajungându-se la situația din 2009, mai gravă chiar decât în 2001.

În 2002, organizația cu care lucram (Transparency International—România) a tradus din limba engleză lucrarea lui Jeremy Pope despre sistemele naționale de integritate publică. O bună strategie de comunicare și un context favorabil (aderarea la Uniunea Europeană) au condus la promovarea integrității pe agenda publică, presa jucând un rol covârșitor pentru fixarea cuvântului în vocabularul de bază. În 2004, un partid politic și-a înființat o comisie de integritate, iar guvernul a luat în considerare înființarea unei instituții dedicate integrității publice. Acea comisie nu s-a remarcat prin nimic (și-a fost desființată), în timp ce ANI (cu succesele și eșecurile ei) s-a născut abia în 2007-2008; însă conceptul deja „prinsese” printre „simplii cetățeni”: Un vox pop al TVR din preajma alegerilor pentru Primăria Bucureștilor (2005) m-a surprins cu rezultatele la întrebarea „cum credeți că trebuie să fie viitorul primar general?” Fiecare al treilea om întrebat pe stradă spunea ceva de genul „integru,” „să dea dovadă de integritate,” „să fie onest, dom’e!”

În 2006 am făcut un studiu (alături de colegii de la Institutul Român de Training) despre nevoile de instruire pentru creșterea capacității de absorbție a fondurilor structurale. Urmarea imediată a fost explozia pieței de instruire pe tema scrierii de proiecte pentru accesarea fondurilor europene, într-o frenezie care a durat până în 2008, când autoritățile de management au început să dea primele semne de management deficient, de erori de concepție și de funcționare. Piața de instruire s-a adresat mai cu seamă solicitanților de fonduri, în timp ce ofertanții/gestionarii/coordonatorii de fonduri au rămas de izbeliște, întrucât șefii instituțiilor publice nu s-au învrednicit să „investească în oameni.” Presa a urmărit subiectul, iar proiectele de îmbunătățire a situației, inițiate de organizațiile neguvernamentale (până și anul ăsta), s-au bucurat de mediatizare, chiar și-ntr-o perioadă în care presa însăși a început să fie afectată de criza economică.

Am folosit aceste exemple pentru a arăta că organizațiile pot relaționa cu presa, că presa preia semnalele ONG-urilor, că deficiențele care apar sunt exclusiv datorate neadaptării limbajului sau mesajului pentru grupul-țintă numit, generic, „jurnaliști.” Treptat, opinia publică a trecut dincolo de percepția primitivă și păguboasă, conform căreia organizațiile neguvernamentale erau „fundații care aduc (în mod fraudulos) mașini din străinătate,” iar nivelul de încredere în ONG-uri oscilează, acum, în jur de 30%. Eu am învățat câteva trucuri de comunicare cu jurnaliștii de la Anca și de la István; de-atunci, țin ochii deschiși la ce se mai întâmplă cu presa și mă gândesc, deseori, la modul în care se pot construi mesajele, astfel încât ele să devină atractive pentru jurnaliști. Astfel încât să putem depăși limitele încrederii reciproce, să putem redefini „apatia” celor excluși în mod intenționat, așa cum arăta Dave Meslin…

De vreo 2 luni, mă străduiesc să găsesc un comunicator de profesie și mijloacele new media adecvate pentru a găsi cheia în care să formulăm/promovăm mesajele ONG-urilor, să poată fi preluate într-un tabloid. E o formă de inovație în comunicare, pe care doresc s-o pun la dispoziția organizațiilor și jurnaliștilor deopotrivă, pentru că am descoperit că tabloidele au potențialul de-a duce mesajul ONG-urilor la grupul-țintă pe care acestea îl vizează. Dacă aveți idei, poate facem ceva împreună, până pe 3 mai 2012 😉

[O versiune a acestui text urmează să vadă lumina tiparului în paginile unui volum despre presă și societatea civilă, editat de Universitatea Hyperion.]