Pace (RO)

9:30 dimineață, în Piața Unirii. E Duminica Floriilor pentru creștinii catolici și protestanți. E friguț bine, dar eu îmi beau cafeaua la terasă, c-așa mi-e obiceiul, indiferent de cum e vremea. Și observ că nu suntem mai mult de vreo 10 oameni în Piață. Și, probabil, peste 100 de porumbei.

O cățelușă Dachsund de culoare neagră (cu maro, desigur) se plimbă veselă, dând tot timpul din coada aia subțire, ridicată ca un periscop. Poartă o hăinuță mov, cred (că nu mă pricep la culori)... Din loc în loc, se oprește să ronțăie niște iarbă 😄 Simte, de la o distanță de vreo 15 metri, că e urmărită de cineva, așa că se oprește; și coada! Mă țintește cu privirea și ham!, mă salută scurt. Stăpânul ei sau, mai degrabă, însoțitorul ei la plimbarea de dimineață, zâmbește complice.

În diagonala Pieței, se mișcă extrem de încet o femeie bătrână. Se sprijină într-un baston la fel de negru cu tot ce mai văd eu că poartă pe ea: căciulă, șal, palton, mănuși, ștrampi, ghete. Doar fața îi este luminată, căci pare să se îndrepte spre Dom. Dacă viteza ei e mai mare decât 3 metri pe minut, eu sunt popă catolic! Am senzația că o doare fiecare pas și, pentru o clipă, mă gândesc la cât de multe medicamente probabil că ia bătrâna asta—și la cât de mult o costă... În cele din urmă, ajunge la treptele de la intrarea în Dom, iar o altă doamnă, ceva mai tânără (poate doar cu 5 ani mai tânără!), o ajută să urce: prima treaptă, a doua, a treia; gata nu le mai pot vedea, au intrat împreună.

Acum îmi intră în câmpul vizual un cățel alb, și el foarte bătrân. Cred că e un Westie, dar nu e „tuns regulamentar.” La cât de țepene-i sunt picioarele din spate, cred că și lui i-ar fi prins bine un baston... Se mișcă greu și aparent fără busolă, dar însoțitoarea lui are răbdare și-l urmează oriunde dorește el, când pe iarbă, când pe aleea cu piatră cubică. Pare că e și surd, sărmanul, pentru că nu schițează niciun gest când Piața e inundată de sunetul clopotelor. Și de la Dom, și de la celelalte biserici din apropiere. Volumul e ca la concert—până și eu tresar, la fel ca însoțitoarea lui și ceilalți câțiva oameni din Piață. Iar porumbeii s-au ridicat deodată, în stol, chiar dacă numai pentru câteva secunde. Cățelul alb, însă, și-a văzut de drumul lui, către ieșirea din Piață—probabil către casă, către locul lui de odihnă, după o plimbare atât de solicitantă pentru picioarele lui înțepenite de bătrânețe...

Și bătrâna cernită a ieșit din Dom. A coborât treptele mult mai ușor, de parcă s-ar fi odihnit înăuntru, probabil șezând într-o strană (dacă tot așa s-o numi). Acum e însoțită de o femeie tânără, îmbrăcată în culori vesele, deschise. Speculez că e nepoata ei. Împinge un cărucior de bebeluș; bine, căruciorul e roz, deci cred că e bebelușă. În jurul celor două femei și al căruciorului zburdă un băiețel blond, nu mai mare de vreo 3 ani. E îmbrăcat cu blugi, adidași albi și o jachetă de fâș care cred că e la fel de mov ca hăinuța cățelușei Dachsund de mai devreme.

Așa se întâlnesc în Piața Unirii trecutul și viitorul, vechiul și noul—tot felul de suflete, cu diverse aspirații. E, cu adevărat, un loc de unire, de împletire, de contopire. Și e singurul loc din lume unde eu simt și înțeleg și respir ce-nseamnă cu adevărat pacea interioară! Sună din nou clopotele, deodată cu sunetul orgii dinlăuntrul Domului, care are acum porțile larg deschise. E aproape 11 ceasul, iar Piața s-a umplut cu oameni. E semnul c-a venit vremea să plec din Timișoara, să mă îndrept spre casă, la București, chiar dacă eu nu acolo mă odihnesc...

sursa foto: arhiva personală, martie 2026 (poza e de vineri după-amiază, nu de duminică dimineață)