În România, unde transparenţa procesului decizional rămâne un deziderat chiar şi la doi ani după reglementarea procedurilor prin lege, lansarea sistematică în eter a unor dezbateri politicianiste, pe teme fanteziste, este un paradox care denotă o ipocrizie nemăsurată. În condiţiile în care oamenii politici români nu bagă mâna în buzunarul partidului pentru a-şi angaja experţi pe probleme specifice, din aria lor de interes, şi nici nu folosesc materialele documentare pe care nenumărate organizaţii li le pun la dispoziţie, politica se face după ureche. Şi, pentru că până şi urechiştii au nevoie de o verificare a succesului printre oamenii adevăraţi, pentru care, cel puţin teoretic, îşi formulează sugestiile de politică publică, aceşti oameni aruncă, din când în când, câte un balon de încercare.
Astfel, în buna tradiţie românească a hazului de necaz, frustrarea mea de alegator faţă de politicienii incapabili să propună proiecte coerente, împreună cu furia de contribuabil faţă de partidele care toacă ineficient şi inutil banii publici, se contopesc în senzaţia că, odată cu puterea, cei mai vizibili lideri din politica românească şi-au transferat unul altuia [de la PSD la Alianţa DA] şi pijămăluţa cu balonaşe, ca să poata visa noaptea despre ce să vorbească ziua. Ultimul balon de încercare din politica românească este cel referitor la reformarea Parlamentului. Alăturat, a mai fost introdus în ecuaţie şi votul „uninominal.” Ceea ce lipseşte, pentru a putea obţine soluţia corectă, este problema redesenării regiunilor de dezvoltare. Voi încerca să explic aici de ce absenţa temei privind regiunile denota „urechism” şi voi încerca să explic care cred eu că sunt temele corecte pentru dezbaterea publică, respectiv care sunt soluţiile pe care le întrevăd.
Are România prea mulţi parlamentari? Probabil ca da—o regulă nescrisă a democraţiei reprezentative spune că numărul parlamentarilor ar trebui să fie aproximativ egal cu rădăcina cubică din numărul populaţiei. Astfel, în cazul României, 270-280 de parlamentari ar fi suficienţi. Este o problemă faptul ca avem două Camere în Parlament, iar din 2007-08 vom mai trimite 35 de oameni în Parlamentul European? Mă îndoiesc, din două motive:
- pentru că problemele Europei sunt cu totul altele decât problemele României, aşa cum problemele Saxoniei Inferioare sunt diferite de cele ale Germaniei, iar saxonii nu-şi fac probleme că-şi trimit reprezentanţi în 3 adunări legislative suprapuse (land, federaţie şi Uniune);
- pentru că nici măcar Parlamentul European nu este, din punct de vedere funcţional, altceva decât o Cameră inferioară, completată în anumite decizii de Consiliul European, care joacă rolul unui Senat al Uniunii Europene.
De ce avem un Parlament bicameral în România? Pentru că este de esenţa statelor de tip (con-)federativ, iar România s-a născut prin unirea Moldovei cu Valahia. Chiar dacă s-ar fi dorit transformarea către un sistem unicameral, Marea Unire cu Basarabia, Bucovina, Ardealul şi Banatul din 1918 nu s-ar fi putut consolida decât într-o formulă bicamerală, în care, în mod obişnuit, senatorii reprezintă interesele regiunilor, districtelor sau judeţelor, iar deputaţii reprezintă interesele populaţiei.
Este actualul sistem parlamentar ineficient? Inevitabil, tranziţia a plasat sarcina redactării şi promovării legislaţiei mai degrabă în sarcina executivului, pentru că este un organism mai flexibil, mai rapid în mişcări. Cu siguranţă, Parlamentul este acum mai eficient decât cel dinainte de amendamentele constituţionale din noiembrie 2003; cu la fel de multă siguranţă, ar putea fi şi mai eficient, şi mult mai pe placul partidelor politice, dacă atribuţiile celor două Camere ar fi distincte sau chiar disjuncte. Este votul pe listă o problema Fără îndoială, da!, pentru că le permite prea multor personaje dubioase să se ascundă în spatele pulpanei de partid şi să nu dea niciodată socoteală despre activitatea lor, despre modul în care-şi reprezintă alegătorii.
Este votul „uninominal” soluţia? Evident, nu!—partidele noastre nu se codesc degeaba: liderii lor de la centru ştiu că au inhibat în mod voit apariţia şi/sau afirmarea unor lideri locali puternici şi legitimi [între timp, am aflat că sunt foarte puternici şi nu-i mai interesează legitimitatea], aşa încât vor avea mari probleme la confruntarea cu districtele uninominale unde câştigătorul ia totul. Mai cu seamă din acest motiv, mi se pare hazardată ideea cuplării votului uninominal cu Parlamentul unicameral—efectul va fi, fără îndoială, dispariţia partidelor politice româneşti aşa cum le cunoaştem, iar efortul de reformare internă este mult prea costisitor, mult prea dureros şi aducător de prea puţine beneficii.
Atunci, poate fi votul mixt soluţia preferată? Se prea poate, dar mă tem că n-are rost să ne complicăm cu formule matematice greoaie, care să dea naştere, permanent, la suspiciuni privind fraudarea alegerilor. De ce să reinventăm roata? Este mult mai simplu şi neîndoielnic mai eficient (ca să nu mai spun de preferabil pentru actualul stadiu de dezvoltare al partidelor noastre) să păstrăm Parlamentul bicameral şi să recurgem la o formulă duală. Să ne alegem uninominal senatorii, ca reprezentanţi ai unităţilor administrativ-teritoriale, şi să ne alegem pe liste deputaţii, ca reprezentanţi ai populaţiei din acele regiuni. Astfel, vom putea diferenţia şi specializa rolurile legislative ale celor două Camere, fiecare iniţiativă legislativă trecând, de fapt, printr-o singură Cameră. Evident, în cazul respingerii, fie din partea Curţii Constituţionale, fie din partea Preşedintelui, iniţiativa legislativă ar putea fi reexaminată, în ultimă instanţă, în plenul Camerelor reunite.
Iar această opţiune se plasează, evident, în zona câştigurilor pentru viaţa politică, preferabilă pierderilor cauzate de posibilitatea destrămării tuturor partidelor pe care le cunoaştem. Şi cum ne-ar ajuta regiunile de dezvoltare? Să ne gândim la alegerile dintr-o regiune care cuprinde (astăzi) patru judeţe, în care nu s-au ales mai mult de 7 deputaţi şi 3 senatori în fiecare judeţ (şi voi porni de la premisa că nu modificăm fundamental numărul reprezentanţilor din Parlamentul României). Pentru că regiunea înglobează o proporţie mai mare de alegători, liderul politic plasat în fruntea listei pentru Camera Deputaţilor reprezintă o locomotivă mai eficientă—oarecum similar cu modelul candidaţilor prezidenţiali din alegerile pe care le-am mai experimentat în ultimii 15 ani, cu deosebirea că strategia de campanie poate fi diferită de la o regiune la alta.
Redistribuirea voturilor ar da câştig de cauză partidelor mari şi/sau celor care se adresează unor grupuri-ţintă bine definite la nivel local. Astfel, dincolo de profesionalizarea şi specializarea deputaţilor şi a campaniilor electorale, listele de partid ar putea viza, în această formulă, obţinerea mai multor locuri eligibile din regiunea de dezvoltare decât din cele patru judeţe de azi—în loc de 12 deputaţi azi (câte 3 în fiecare judeţ), se poate ajunge, pe baza aceluiaşi scor electoral, chiar şi la 16 deputaţi regionali (din 30 posibili). În aceeaşi regiune, districtele uninominale pentru alegerea senatorilor reprezintă cheia alegerilor pentru Camera superioară. Grăniţuirea districtelor este o treabă migăloasă, dar foarte mănoasă, pentru că, din desenarea lor pe o hartă a regiunii, care nu mai ţine cont de actualele judeţe, poate aduce voturi serioase şi câştigarea a 7 în loc de numai 5 senatori regionali din cei 12 posibili.
Ce altceva mai pot câştiga partidele actuale din organizarea alegerilor în formula duală, la nivel regional, cuplată cu specializarea legislativă a celor doua Camere? În primul rând, activarea politică a regiunilor de dezvoltare. Aşa cum sunt ele construite/desenate astăzi, regiunile sunt incapabile de a deveni instrumentul eficient de care România are nevoie pentru derularea/absorbţia fondurilor structurale ce vor veni de la Uniunea Europeana. Reprezentarea politica la nivelul regiunilor este, astăzi, una indirectă, care nu ţine cont nici de nevoile, nici de năzuinţele locuitorilor regiunii, cu atât mai puţin de forţa politică şi obiectivele partidelor politice. Este anormal şi profund nedemocratic ca deciziile privind alocarea fondurilor structurale să fie luate de o structură decizională ai carei membri nu reprezintă în mod direct voinţa electoratului.
Pe de altă parte, Consiliile judeţene au devenit nişte structuri în egală măsură ineficiente şi mult prea politizate. O formulă prin care regiunile de dezvoltare (aşa cum sunt ele astăzi sau redesenate) devin unicul palier administrativ intermediar între comunităţile locale şi Parlament ar face posibilă nu doar aplicarea serioasă a principiului european al subsidiarităţii, nu doar luarea unor decizii politice reprezentative pentru dezvoltarea locală/regională, dar şi creşterea răspunderii oamenilor politici din eşalonul 2, adecvarea responsabilităţii acestora faţă de comunităţi şi corelarea vizibilităţii politice cu mecanismele de avansare în cariera politică pe cele 3 paliere de reprezentare—consiliu local, consiliu regional, Parlament.
Sper să fiu corect înţeles, pentru că am convingerea că toate partidele au ceva de câştigat din rezolvarea corectă a ecuaţiei la care m-am referit mai sus. Extinderea dezbaterii despre structura şi funcţiile legislative ale Parlamentului, respectiv despre votul „uninominal,” prin înglobarea temei regiunilor de dezvoltare, nu poate fi decât benefică şi nu poate conduce decât la identificarea soluţiilor corecte. Şi se pliază şi pe dorinţa, chiar necesitatea, elaborării unor noi amendamente constituţionale.
Totodată, mai sper că, data viitoare, cei care mai lanseaza baloane de încercare să se asigure din timp despre susţinerea pe care o pot avea ideile lor—nu de alta, dar fracturarea spectrului politic în jumătăţi egale (care, pe deasupra, nici măcar nu coincid cu diferenţierea naturală dintre putere şi opoziţie) nu poate avea alt efect decât îngroparea definitivă a subiectului. Şi nu (vreau să) cred că există cineva printre politicienii noştri care să dorească amânarea sine die a unor soluţii pe temele Parlamentului bi- sau unicameral, votului proporţional sau majoritar, respectiv judeţelor sau regiunilor de dezvoltare. Este nevoie, în următoarele 6 luni, de organizarea unor audieri publice pe aceste teme, eventual în mai multe localităţi din ţară: Drum bun, doamnelor şi domnilor politicieni!
Notă:
Prima dată când am simţit că vreau să scriu, că mi-ar plăcea să am un blog (deşi încă nu ştiam nici că aşa se cheamă, nici de unde vine numele), i-am întrebat pe colegii de la EurActiv dacă-i interesează, iar ei, pornind de la această postare, au inaugurat o întreagă rubrică, despre care mie-mi place să mă amăgesc c-ar fi fost startul conceptual al proiectului contributors.ro 😉
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}