În lumea mea (virtuală, desigur, din motive de pandemie), se discută mult despre protestele din aceste zile. Unii sunt indignați ori exaltați. Alții sunt împăciutori sau empatici. Unii-s surprinși de ce se-ntâmplă, alții nu chiar. Unii se tem de eventuala creștere a amplorii acestor proteste, alții au convingerea că se vor stinge de la sine. Eu am o părere care vine dintr-un alt punct de vedere: acela al unui om care nu (mai) merge la proteste de vreo 30 de ani.
La începutul anilor 2010, când cultura protestului începea să prindă aripi (și) pe la noi, mă găseam nevoit să le explic oamenilor din jurul meu de ce eu nu merg la proteste. Și le spuneam că e o alegere personală, care avea două componente (am mai scris despre asta în 2014, 2013 și 2012): Prima componentă e legată de experiența neplăcută din Piața Universității a anului 1990; mai exact, de modul neplăcut în care (mi-)a fost manipulată acea experiență, de felul dureros în care m-a afectat pe mine. A doua componentă e legată de studiile mele, unde învățasem că protestul e mai bine să fie păstrat doar ca ultim resort în relația cu statul. Astfel, de câte ori aflam că oamenii din jurul meu se pregăteau să participe la un protest, eu mă aplecam asupra problemei, să caut să-nțeleg dacă protestul era, cu adevărat, ultimul resort—niciodată nu era, niciodată n-a fost!
Așadar, părerea mea despre protestele de azi este că ele n-ar fi (fost) posibile azi, dacă n-ar fi existat istoria protestelor din ultimii 10 ani. Părerea mea e că istoria acestor 10 ani a oferit un model și pentru acea parte a populației care «băltea» în apatie, indolență ori prostrație. [Gata, am justificat alegerea cuvintelor din titlu 😉] Sociologic vorbind, nu știu deloc cum arată segmentul de populație care protestează acum, dar bănuiesc că el cuprinde o parte din acei 50-60% care „nu vin niciodată la vot.” Și, dacă se adeverește această ipoteză, zic că avem de luat în considerare cel puțin aceste trei chestiuni:
- Cei care au organizat și au participat la protestele din ultimii 10 ani au obligația morală să conștientizeze că i-au oferit un model societății și, prin urmare, au să-și asume partea lor de responsabilitate față de protestele de azi. Protestul în sine e doar un instrument,* iar el poate fi folosit pentru orice obiectiv—dacă există oarece limite morale privind utilizarea protestului, e bine ca oamenii scandalizați azi să-și amintească de faptul că ei n-au spus și n-au scris nicăieri care-s acele limite, pe vremea când organizau și/sau participau la protestele de ieri.
- Partidele politice care-și trag seva din protestele ultimilor 10 ani ar face bine să conștientizeze că ele n-au reușit să atragă vreo parte semnificativă dintre cei care „nu vin niciodată la vot.” Contrapunerea dintre acest eșec de strategie electorală și actualul (aparent) succes de mobilizare socială e un exercițiu intelectual (analitic) care chiar merită osteneala—de aici ar putea să rezulte că există nevoi care nu au fost nicicând adresate și care, dacă nu vor fi adresate curând, pot da naștere unor probleme sociale și/sau politice mai grave.
- Cultura protestului e necesară, dar nu e suficientă. Marginalizarea celor care protestează nu era OK ieri și nu e deloc OK nici azi. A le nega demnitatea umană ori statutul de oameni întregi la minte și la trup celor care protestează azi înseamnă inconsecvență și dublă măsură față de cei care protestau ieri. Odată ce protestul și-a îndeplinit menirea de-a atrage atenția (ieri, azi sau mâine), e nevoie de comunicare de la egal la egal, pentru a găsi soluții. Iar jignirea protestatarilor sau manifestanților e un abuz care prezumă condiția inferioară a celuilalt.
Responsabilitatea pentru toate aceste trei chestiuni—mai ales pentru respectarea demnității tuturor—e la cei care dețin puterea politică, nu în opoziție! Iar cei aflați la putere au obligația politică de-a deschide dialogul, chiar dacă sunt incapabili să-și imagineze soluția acum, ori chiar dacă nu cred că e posibilă vreo soluție—și e nevoie să fie onești, atât în deschiderea dialogului, cât și în căutarea soluției. Prin urmare, cu toate aceste clarificări, eu cred că-i mai bine să avem proteste, iar oamenii de la putere să le gestioneze corect, decât să ne retragem în «băltire», pentru încă vreo 20 de ani de apatie, indolență ori prostrație.
Însă, strict legat de instrumentul numit „protest” (sau „manifestație,” că mie încă nu mi-e clar de ce pare că s-a pierdut cuvântul ăsta), închei arătând că nu poate fi neglijată «legea consecințelor neintenționate», care are acest efect, despre care foarte multă lume uită: La orice ai da naștere azi, e posibil să ți se-ntoarcă-n față ori să te muște de cur mâine!** Iar acest lucru e cu atât mai adevărat atunci când nu clarifici, de la început, care sunt limitele morale ale facerii tale—pentru că alții vor folosi exact ce-ai făcut tu, dar cu un alt scop. #abonantandiorsaliu, vorba lui Caragiale...
sursa ilustrației: Facebook/Astérix et Obélix, decembrie 2020
Note explicative:
*) La fel e și un cuțit, care poate fi folosit pentru a tăia o pâine azi sau pentru a tâlhări pe cineva pentru o pâine mâine—încărcătura morală pe care o atribuim acțiunii care întrebuințează instrumentul nu are nicio legătură cu existența cuțitului (ca noțiune) sau cuțitul în sine (ca lucru concret).
**) Mai amintesc o dată lecția pe care mi-am luat-o eu din cursul de metalurgie: germenii de solidificare, care-s aliații inginerului și meșterului în momentul turnării unei piese, devin concentratori de forțe, adică dușmanii inginerului și meșterului în timpul exploatării propriu-zise a piesei turnate și prelucrate.
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}