Pseudo-bilanț (RO)

Pseudo-bilanț (RO)

. lectură de 6 min

Spuneam, în ultimul episod din podcast (ep. 11a, pe la min. 20:30), că sistemul nostru de Justiție e capabil să-și dea și singur cu stângu'-n dreptu', fără să fie neapărat nevoie și de intervențiile rău-voitoare ale politicienilor. Cred că trei situații din ultimul an sunt extrem de grăitoare în acest sens. În toate trei, eu am văzut ilustrarea conceptului de groupthink—pe care, până recent, îl foloseam doar pentru a critica deciziile și acțiunile politicienilor noștri. La fel de interesant, toate cele trei cazuri au legătură (și) cu Politica, deși actorii principali sunt strict din Justiție. Mai întâi, expun cele trei situații; apoi, explic unde văd eu c-a fost vorba de groupthink în fiecare dintre ele; la final, arăt de ce mi se pare important să discutăm aceste lucruri în legătură cu bilanțul Justiției la sfârșit de an.

1. Cea mai recentă situație privește excluderea din magistratură a dlui Danileț. Din toate relatările pe subiect, extrag ideea că a fost „o decizie politică,” în sensul de exercițiu discreționar al puterii de deciziei. Numai că decizia n-a fost cu adevărat discreționară, ci de-a dreptul arbitrară*—iar acest atribut caracterizează cel mai bine Politica românească, nu Justiția. Prin însăși decizia de excludere, ca și prin instrumentarea mediatică a acesteia (perfect pierdută de sub control—ce ironie groasă!), CSM s-a angajat fățiș în jocul politic legat de independența justiției. Nu zic că nu-i treaba CSM să facă asta, da' era mai bine dacă o făcea „de partea luminoasă a forței”!

Contextul e extrem de nefast, pentru că reformele anului '22 ar fi avut nevoie de un climat de încredere în factorii de decizie. Acum, încrederea în CSM e prăbușită, iar exercițiul electoral de la finalul anului (când magistrații vor alege componența CSM pentru '23-'28) tocmai s-a îngemănat cu luptele politice propriu-zise, din Guvern și Parlament. Din punctul meu de vedere, tocmai s-a consolidat riscul despre care speculam, pe 12 mai, în discuția cu experții Comisiei de la Veneția: Chiar Justiția însăși îi oferă Politicii pretextul pentru a împinge reformele abia în '23; iar Politica n-are nimic împotrivă, pentru că amânarea acestor reforme îi vine mănușă, îi servește interesele.

2. Cea mai veche situație privește cazul Roșu, din decembrie trecut. Acolo, actorii principali nu erau neapărat din conducerea magistraturii, ci niște simpli procurori și judecători, chiar dacă de la cele mai înalte niveluri ale structurilor judiciare. Legăturile cu Politica, în acel caz, au fost de două feluri: Mai direct (dar, paradoxal, mai puțin important!), era vorba despre încrengăturile politice ale celorlalți inculpați. Indirect (însă foarte important!) era vorba despre felul în care avocații au folosit vorbele unor politicieni imorali (sau chiar penali), în urmă cu un an, în apărarea mediatică a dlui Roșu. Spectacolul a fost cu adevărat grotesc.

În lumea de după soluționarea cazului Roșu, există alte legături cu Politica. Cea mai evidentă (pentru mine) e despăgubirea dlui Roșu pentru perioada cât a fost încarcerat. Dar cea care va necesita cea mai multă muncă e repararea legilor, procedurilor și cutumelor profesionale care au permis apariția acestui caz. UNBR, AMASP, FJR, poate chiar și AMR sau UNJR (dacă mai există), alături de CSM, ar face bine să se-așeze la masa discuțiilor și să contureze un pachet de soluții pentru ca astfel de situații să nu mai apară, în viitor. Ar fi minunat dacă astfel de soluții s-ar putea include, la nivelul Parlamentului, în reformele discutate mai sus—dar nu cred că-i posibil în '22.

3. Cea de-a treia situație a fost mai puțin cunoscută publicului larg, pentru că e nițel mai complicată. La sfârșit de iunie, magistrații de la ÎCCJ au sesizat la CCR neconstituționalitatea unor prevederi din „Legile Justiției.” CCR a discutat chestiunea în 14 iulie, iar Decizia 514 a fost publicată în 26 iulie. Deși ÎCCJ a introdus în sesizare o sumedenie de argumente (unele amuzant de elucubrante, din păcate), chestiunea a vizat, în principal, reducerea de la 10 ani la 7 ani a condiției de vechime pentru procurorii DNA și DIICOT. După cum citează prietenul Ovidiu din înțelepciunea populară, „ce treabă are câinii dă un'e bea oili apă?”

Magistrații de la ÎCCJ s-au supus, de bună voie și nesiliți de nimeni, „judecății” politicienilor de la CCR. Pentru orice om cu mintea-n cap e evident că vechimea în profesie n-are legătură cu vreo prevedere constituțională, nici cât 2 paie, întrucât ține strict de o decizie de oportunitate. Totuși, magistrații ÎCCJ s-au dat peste cap să facă sesizarea admisibilă, iar CCR nu și-a înfrânat capacitatea de-a interveni politic în treburile Justiției ori în procesul de legiferare. Cu alte cuvinte, ÎCCJ a mai pus un pic umărul la «politizarea justiției», tocmai prin apelul la CCR—instrumentul prin care se înfăptuiește, de câțiva ani, «judicializarea politicii».

⇒ Așadar, în cazul Danileț și-n cazul condiției de vechime, vedem cum magistrații s-au cam făcut preș în fața politicienilor, oferindu-le pretexte pentru intervenții nemijlocite în organizarea și funcționarea Justiției. În cazul Roșu, vedem cum magistrații au evitat (și încă evită) să intervină pe lângă politicieni, pentru a corecta neajunsurile din organizarea și funcționarea Justiției. Nu e de mirare, dar e surprinzător! Nu e de mirare, pentru că înțeleg că magistrații nu-s educați „să simtă” momentele politice. Dar e surprinzător, pentru că aveam așteptarea rezonabilă (cred eu!) că magistrații de la vârful instituțiilor din Justiție (cel puțin CSM și ÎCCJ) înțeleg—sau, măcar, învață să distingă—când se pune cu adevărat problema separației puterilor în stat, respectiv problema independenței Justiției față de Politică.

De ce zic de groupthink, însă? Pentru că el s-a manifestat în fiecare din aceste situații, ca la carte: În cazul Danileț, majoritatea din secția de judecători a CSM avea deja dorința de a-l exclude și nu s-a dat în lături să folosească orice argument, oricât de pueril, pentru a-și atinge obiectivul—de-aici și nota de arbitrar* din decizia de excludere. În cazul Roșu, similar, majoritatea din completul de judecată (din decembrie, anul trecut) era deja chitită să-i dea acestui avocat o „pedeapsă exemplară” și n-a mai ținut cont de probe, de etica profesională, de alte „detalii.” În cazul condiției de vechime, majoritatea magistraților din secțiile unite ale ÎCCJ era cu pata pusă pe procurori (unii) sau pe politicieni (alții) și n-a mai ținut cont de posibilele efecte viitoare ale Deciziei CCR (și ale altor decizii politice subsecvente) asupra propriului statut de magistrați.

În groupthink, din dorința de armonie, de coeziune sau chiar de conformitate în interiorul grupului, gândirea critică e temporar suspendată, iar deciziile ajung să fie iraționale (în substanța lor) și/sau să conducă la rezultate disfuncționale, nedorite. În aceste trei situații din ultimele 12 luni, eu văd groupthink la greu—mai ales lipsă de gândire critică—iar rezultatul nedorit sună cam așa: La finele anului 2021, în ciuda avertizărilor și recomandărilor din MCV, Justiția din România este mai supusă Politicii, mai dependentă de Politică, decât era în 2019. Și nu pot să nu observ c-am ajuns în această situație mai degrabă pe mâna magistraților care și-au dat singuri cu stângu'-n dreptu', într-o perioadă în care politicienii se mai potoliseră cu atacurile împotriva Justiției. Asta e bucata de bilanț care se vede cel mai pregnant, de unde privesc eu lucrurile...

sursa ilustrației: arhiva personală, biroul notarial „Aristotel și asociații,” august 2021

Notă explicativă:
*) Distincția dintre «discreționar» și «arbitrar» mi-e foarte importantă: O decizie «discreționară» nu are în spate proceduri sau criterii prestabilite, ci manufacturate ad-hoc; însă ține cont de evidențe, de opinii ale unor experți, de riscuri și de context; uneori chiar și de scop sau de vreun obiectiv. Prin contrast, o decizie «arbitrară» ține cont doar de puterea decidenților—mai exact, e doar expresia puterii de decizie, adică ilustrarea perfectă a expresiei „pentru că putem!”