Restanță (RO)

Da, e chiar ca la facultate, ca un examen picat, pentru care e nevoie de o formă de reexaminare: Statul român s-a angajat în prima jumătate a anului 2019 să transpună în dreptul intern directiva europeană privind protecția avertizorilor. Mai mult decât atât, pe vremea aia, statul român era un fel de șef al grupei de studenți, pentru că deținea președinția rotativă a Consiliului UE. Ba chiar era și cel mai bine pregătit student, „emininche,” pentru că avea deja o lege foarte bună pentru protecția avertizorilor, încă din 2004.

Distincția importantă e că legea română (din 2004) e aplicabilă mai degrabă în sectorul public, în timp ce directiva europeană țintește mai cu seamă sectorul privat. Aparent, pe statul român îl cam doare la bască de transpunerea directivei pentru sectorul privat; tot aparent, pe statul român îl incomoda rău de tot existența legii pentru sectorul public (de fapt, pe conducătorii netrebnici ai statului român). Prin urmare, ca un student rău, care ține morțiș să-și facă rău sieși, statul român s-a pus la lucru cu gândul să transpună directiva cât mai aiurea posibil.

Deși statul român știa, conform regulilor europene, că directiva trebuia transpusă în termen de 3 ani, până cel târziu în vara anului 2022—ba chiar s-a angajat prin PNRR că o transpune la timp—statul român și-a făcut lecțiile cu rea-credință. Încă din 2020, Ministerul Justiției a produs un proiect de lege (pentru transpunerea directivei) care era găunos pe substanță și contraproductiv prin efecte; apoi, în 2021, a produs un al doilea proiect, cu niște modificări cosmetice. Și eu, și alți activiști civici, am atenționat asupra acestui lucru în repetate rânduri și prin cele mai diverse canale, dar MJ a ales să meargă înainte, pe drumul greșit.

Varianta simplă ar fi fost să spună „iată, acest text de lege din 2004 corespunde în proporție de 80% cu prevederile directivei, așa încât îl completăm pe acela cu niște amendamente, pentru a acoperi restul de 20%.” Nuuu, MJ s-a apucat să facă un text nou-nouț, pornind de la ideea că va șterge de pe fața pământului textul din 2004. În ciuda schimbării repetate a miniștrilor, abordarea asta a continuat și în 2021, și în 2022. Iar onor Parlamentul a încununat opera de student rău, care ține morțiș să-și facă rău sieși, adoptând o lege cât se poate de proastă (câteva detalii de la sfârșit de iunie și început de iulie).

Ne aflăm în situația în care Președintele a cerut reexaminarea legii în Parlament. Adică, prin diverse canale, cineva din preajma Președintelui a înțeles că legea de transpunere e proastă cu spume. Și că adoptarea unei legi proaste ne poate costa mai mult decât neadoptarea ei la timp. Acuma, părerea mea e că Parlamentul nu va reuși să facă o lege cu mult mai bună, din cel puțin două motive: 1—fondul de la care pornește e viciat, e prost scris; și 2—oamenii de acolo chiar sunt netrebnici și abordează subiectul cu rea-voință. Însă atenția mea se îndreaptă mai ales către opera Curții Constituționale în această oribilă tevatură, pentru că (încă o dată) descoperim că nu tot ce e prost e și neconstituțional—dimpotrivă, e constituțional să avem legi proaste!

Am promis că citesc cu atenție DCC 390/2022, pentru a înțelege dacă sunt eu prost sau dacă sunt ei rău-intenționați. Și mi-e important să-nțeleg asta, pentru că o parte din obiecțiile de neconstituționalitate reflectă și gândurile mele. Și pentru că urmează să țin două cursuri despre protecția avertizorilor în această toamnă: primul chiar duminică, al doilea pe la final de septembrie. Deci mi-e mie important să aflu dacă-s eu prost cu adevărat, înainte de-a mă duce să mă dau deștept în fața altor oameni! Mă refer la numai trei idei (care-s și ale mele) pe care le-am găsit reflectate în obiecția de neconstituționalitate și pe care CCR a ales să le judece altfel decât m-am așteptat eu:

• nerespectarea principiului bicameralismului;
• teoria dreptului câștigat cu privire la prezumția de bună-credință; și
• jocul fin dintre libertatea de exprimare și dreptul de petiționare.

În DCC 390, se reflectă o nouă direcție a jurisprudenței constituționale. Cred că noua direcție e dată de noua compoziție a CCR (trei noi „judecători”—Ciochină, Licu și Scântei, respectiv un nou președinte—Enache). De unde privesc eu, cu bruma mea de minte și cu prejudecățile mele în materie de contencios constituțional, eu constat că, în §39-46 ale DCC 390, Curtea și-a schimbat jurisprudența privind principiul bicameralismului. Nu judec dacă e bine sau e rău, ci doar constat. Da, e rău în cazul ăsta, punctual, pentru că le oferă deputaților posibilitatea să schimbe sensul juridic al unor formulări de text (de tipul „nu-i Volgă, ci e bicicletă—și nu se dă, ci se ia!”). Da' poate că e bine (pentru viitor?—nu știu!) ca rolul camerei decizionale a Parlamentului să fie cu adevărat decizional. Deci n-am fost eu prost, ci Curtea a decis s-o ia pe alt drum.

În privința teoriei dreptului câștigat, Curtea operează cu o restrângere conceptuală a art. 15 din Constituție. În §59-60 (cu referire la §15) din DCC 390, Curtea comite două erori de judecată, după mintea mea: Una e din categoria găinăriilor, pentru că pretinde că principiul bunei-credințe se găsea doar în textul inițial al proiectului de transpunere, nu și în legea care e acum în vigoare (vezi art. 3, lit. a și art. 4, lit. h și art. 7, alin. 1, lit. a din Legea 571/2004). Cealaltă e din categoria fraudei intelectuale, pentru că acceptă argumentul că „dreptul câștigat” se referă doar la prestații (materiale) deja realizate/executate. Și acuz că e vorba de fraudă intelectuală, pentru că orice om care-a trecut prin cursul de filozofia dreptului sau prin cel de teoria generală a dreptului știe că art. 15 din Constituție concretizează juridic imperativul categoric al lui Kant. Adică n-am fost eu prost, ci Curtea a decis să fie ticăloasă.

Mi-am măsurat cuvintele. „Ticăloasă,” pentru că toate drepturile sunt susceptibile de-a deveni universale, nu numai cele care privesc prestațiile materiale. În cazul ăsta, dreptul de-a fi crezut pe cuvânt, mai ales când știi exact ce poți păți dacă ești prins cu minciuna! Și nu doar pentru că zice Kant, ci mai ales pentru că trăim într-o lume postmaterialistă, iar CCR ar face bine să ne-ajute să avansăm, nu să rămânem pe loc; să ne dezvoltăm, nu să regresăm. Cred că cel mai tare m-a mâhnit absența unei opinii separate aici, pentru că semnalul pe care-l primesc eu e că noua direcție a CCR e profund conservatoare. Iar conservatorismul ăsta e ticălos și prin lipsa de considerație față de circa o treime din populație (o parte semnificativă din generația Y și aproape integral generațiile Z și A).

În fine, concluziile de mai sus se suprapun peste ultima chestiune, cea privind jocul fin dintre libertatea de exprimare și dreptul de petiționare. Aici chiar cred (constat/observ) c-am fost prost, în sensul c-am fost mult prea entuziast. În mintea mea, pentru situația unui avertizor, dreptul de petiționare e predicat pe libertatea de exprimare. E important de scos în evidență că libertățile pot fi exercitate fără vreo infrastructură procedurală, în timp ce drepturile au nevoie de reglementări de procedură. Așadar, eram convins că Parlamentul nu are voie să se folosească de reglementarea dreptului de petiționare pentru a restrânge exercitarea libertății de exprimare. Din explicațiile date de Curte în §61-67 din DCC 390, înțeleg care e logica lor—și e corectă, în sensul că e coerentă cu direcția conservatoare, anti-postmaterialistă, pe care am dezvăluit-o mai sus.

În concluzie, eu am fost prost/prea entuziast în privința celei de-a treia idei. Din acest motiv, n-am fost în stare să explic suficient de bine logica mea cu privire la primele două (mai ales chestiunea dreptului câștigat prin prezumția de bună-credință, care există în legea din 2004 și e perfect constituțional). Pentru că eu n-am explicat bine, nici cei care-au scris obiecția de neconstituționalitate n-au scris suficient de clar. Și, în aceste condiții, CCR a avut libertatea să culeagă (cu bună știință sau din neglijență) exact cele mai vulnerabile zone din argumentație. Iar rezultatul este că, din nefericire, contra-argumentația Curții din DCC 390 poate deveni o veritabilă piatră unghiulară pentru acest deceniu de băltire îngălată—dacă nu cumva o să conducă la niște mișcări sociale de amploare, pentru că Decizia CCR în privința avertizorilor nu este de bun augur pentru pacea socială.

Închei spunând că m-a surprins cererea de reexaminare, pentru că ea cuprinde argumentele care-au fost ignorate de CCR. Mi-ar plăcea să cred că Președintele înțelege legăturile dintre imperativul categoric și pacea socială, dar rămân sceptic. Deocamdată, nu înțeleg foarte bine motivul pentru care Președintele s-a pus de-a curmezișul unanimității din CCR. Dar, indiferent de motiv, Parlamentul are o restanță de trecut în toamnă. Din păcate, toate cele discutate mai sus (un text scris prost încă de la MJ, amendat și adoptat și mai prost la Parlament, respectiv apărat cu argumente retrograde la CCR) îmi arată că statul român va lua un 5 amărât la acest examen din 2022, deși a fost cel puțin de nota 9 din 2004 încoace. Mediocritatea chiar nu e o maximă pe care să ți-o poți dori drept lege universală!

sursa ilustrației: fragment/prelucrare după Wikimedia Commons/Emil Doerstling, Kant and Friends at Table