Revocarea parlamentarilor? (RO, lung și analitic)

Mare aglomerație, mare! De idei și de subiecte, pe ultima sută de metri a campaniei electorale, a guvernării tehnocrate, a anului, a vieții sau chiar a lumii, „așa cum o știm.” De fapt, nu-i deloc așa! Le-am mai văzut, le-am mai trăit, doar că oameni suntem și uităm. De fapt, nu avem încredere nici că instituțiile pot funcționa ca lumea, nici că regulile pot fi respectate, nici că minimele câștiguri sau progrese obținute până acum ar putea rămâne sigure, temeinic consolidate. Ne e teamă că tot ce nu controlăm în mod direct, nemijlocit, poate fi întors peste noapte, cu susu’-n jos. Și înțeleg foarte bine teama asta, pentru că am văzut statistici, am văzut decizii și acțiuni politice revanșarde/retrograde, am văzut o mulțime de măsuri „bune” dar fragile, pentru că erau adoptate prin încălcarea principiilor.

În acest context, e ușor să-ți pierzi busola și să te lași dus de valul anti-revanșard, uitând că, prin sacrificarea principiilor, devii la fel de revanșard. Dau două exemple, înainte de-a intra în subiectul revocării parlamentarilor:

• PRU, cu Vlad Țepeș pe siglă, ne promite că va amnistia corupții, pentru că e „mai bine” să fim furați de niște români neaoși decât de străini. Lumea se distrează pe seama contrastului, zicând că Vlad Țepeș, dimpotrivă, ar fi trimis corupții la ocnă sau i-ar fi tras direct în țeapă. Eu am alt motiv de râs în barbă: păi, fără străini (USAID, PHARE, Soros, Mott, Bauduoin, Marshall, UE), ce să mai fure corupții ăia amnistiați? Condamnarea la sărăcie și umilință în fața instituțiilor publice ar fi mai rea decât ocna, nu-i așa? 😉
• ALDE, prin vocea dlui Tăriceanu, spune că nu există niciun impediment constituțional pentru ca un condamnat penal să devină prim-ministru. Ba chiar ne spune că legea poate fi schimbată rapid de majoritatea parlamentară. Curat liberal, coane Căline, exact asta spune liberalismul, „de la patuzsopt” încoace: Unii oameni chiar sunt de neînlocuit, chiar condamnați penal de-ar fi, iar încurajarea competiției, pentru găsirea celui mai competent, e un moft, cum spunea și nemuritorul … Gambetta?

sursa ilustraţiei animate: Tumblr

Așadar, „din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică” de la subiectul principal, ajungând la niște întrebări marginale care ne mănâncă tot timpul. Subiectul principal este bunul simț, care trebuie educat! Cu timp, efort, dedicație, pasiune și vocație! Plus resurse, multe, financiare, umane și informaționale… Subiectele marginale se referă la modalitățile ieftine și rapide prin care bunul simț să fie bătut în cuie, cu o lege. Ce uităm, aproape de fiecare dată, este că oamenii fără bun simț se vor uita la textul legii, nu la spiritul ei; că-n textul legii vor găsi un cuvânt pe care să-l interpreteze împotriva bunului simț ori nu vor găsi niciun cuvânt care să interzică explicit nesimțirea 🙁 Mă scuzați pentru introducerea prea lungă, dar mi-era necesară.

Un astfel de subiect marginal țintește adoptarea unei legi care să interzică explicit migrația parlamentarilor sau, la limită, să facă posibilă revocarea parlamentarilor. [Subiectul a mai fost tratat, pe larg, la Open Politics și pe România Publică, iar eu am mai scris despre subiect, acum 3 ani.] Înțeleg foarte bine de unde vine motivația pentru a pune un astfel de subiect în dezbaterea publică, indiferent dacă oamenii sunt conștienți sau nu: În PNL și USR există temerea că unii dintre viitorii lor parlamentari ar putea migra către alte majorități, a) pentru că aceste două partide nu stau foarte bine la disciplina de partid și b) pentru că alte partide ar putea avea acces la niște resurse cu care să-i momească pe parlamentarii mai slabi de înger, mai „fără prințipuri,” mai fără bun simț. Acum, pe sistemul «un nebun aruncă o piatră în apă doar ca să vadă exact de câți înțelepți e nevoie s-o scoată», intru în acest joc, încercând să argumentez că textul actualei Constituții nu permite adoptarea unor legi care să interzică migrația parlamentarilor sau prin care să se revoce mandatele parlamentarilor:

Art. 69, alin. 2 din Constituție spune explicit că „orice mandat imperativ este nul.” Asta înseamnă că nimeni nu-i poate spune unui parlamentar ce să (nu) facă pe durata mandatului. Felul în care votează, discursurile pe care le articulează, inițiativele legislative pe care le sponsorizează, grupul parlamentar în care activează, dacă e sau nu prezent la biroul parlamentar, la comisie, în plen, toate astea țin exclusiv de bunul simț al omului, odată ce-a fost validat ca parlamentar. Și, în favoarea libertății sale depline de-a migra către alt partid, mai are la dispoziție garanțiile constituționale din art. 72, alin. 1, alături de tripleta libertăților de conștiință, de exprimare și de asociere, pentru că și parlamentarul e cetățean. Pentru a-și păstra intacte toate aceste libertăți, parlamentarul trebuie să facă un singur lucru, pe durata mandatului său: să nu încalce legile care-ar putea atrage încetarea mandatului, conform art. 70, alin. 2.

Să verificăm ipoteza contrară, în care s-ar putea face dovada că un parlamentar nu-și exercită mandatul în serviciul poporului, conform art. 69, alin. 1. Atenție, aici nu discutăm de exercitarea mandatului în interes personal sau în serviciul unor grupuri ori entități „mai mici” decât poporul, pentru că asta ar putea însemna încălcarea legilor anticorupție, ceea ce ar duce, printr-o foarte probabilă condamnare penală, la încetarea mandatului pe baza art. 70, alin. 2.

• Nu mă aventurez să speculez când, cum sau din ce motiv s-ar putea dovedi că un parlamentar nu-și exercită mandatul în serviciul poporului, ci constat că, dacă acest lucru ar putea fi dovedit, atunci n-ar mai fi aplicabil textul care spune că „orice mandat imperativ este nul.”
• De asemenea, constat că, din moment ce se bucură de tripleta libertăților de conștiință, exprimare și asociere, simpla plecare a unui parlamentar din partidul pe listele căruia a ajuns în parlament nu este o cauză suficientă pentru a dovedi că „nu-și exercită mandatul în serviciul poporului.”
• Nu în ultimul rând, constat că nicio lege nu poate asimila plecarea din partid cu o formă de incompatibilitate (ar fi o lege contrară art. 69, alin. 2) și nicio înțelegere contractuală cu partidul nu poate obliga parlamentarul să renunțe la mandat, în cazul plecării (ar fi nu doar contrară art. 69, alin. 2, ci și nulă, în baza art. 1247, alin. 1 din Codul civil).

sursa foto: Europa FM

Așadar, se întărește concluzia că, pe baza actualului text constituțional, migrația parlamentară nu poate fi nici sesizată, nici sancționată. Rămânând în cealaltă ipoteză, să presupunem că s-ar găsi un caz în care se poate constata/dovedi că un parlamentar nu-și exercită mandatul în serviciul întregului popor. Ne aflăm în situația în care acel parlamentar ar trebui revocat din funcție. [Pentru similitudine cu art. 94, alin. 13 din Legea 208, probabil că actul formal al revocării ar trebui să fie o hotărâre de invalidare a mandatului, luată de comisia de validare a Camerei sau a Senatului, după caz. De remarcat, însă, că ambele Regulamente consideră ipoteza invalidării exclusiv în legătură cu criteriile de eligibilitate ori cu săvârșirea unor infracțiuni.] Întrebarea la care trebuie să găsim răspuns este Cine pornește procedura de revocare? Partidul pe listele căruia a ajuns în Parlament, la ultimele alegeri? Partidul în care activează acum? Sau poporul alegător? Evident că nu partidul, din cel puțin trei motive:

1. Dacă, în exercitarea mandatului, parlamentarul este liber în relația sa cu absolut oricine, înseamnă că nicio persoană (nici măcar partidul) nu poate avea absolut nicio putere de constrângere asupra sa.
2. Dacă partidul nu-l poate constrânge pe parlamentar printr-o înțelegere contractuală prealabilă începerii mandatului, cu atât mai puțin ar putea avea astfel de putere în timpul exercitării mandatului.
3. Dacă numai partidul ar putea declanșa procedura de revocare, parlamentarul ar putea să renunțe la calitatea de membru de partid și să activeze ca independent, tocmai pentru a nu fi revocat.

Rămânând în tărâmul teoretic pe care l-am deschis cu ipoteza bazată pe art. 69, alin. 1, am ajuns la constatarea că procedura de revocare ar putea fi declanșată numai de către popor. [Atenție, poporul nu e o persoană; de asemenea, poporul nu e statul; dar statul e o persoană juridică.] Pentru a putea discuta despre procedura de revocare, ar fi necesară o lege care să fie aplicabilă în ipoteza că un parlamentar nu și-ar exercita mandatul în serviciul întregului popor. Una dintre problemele fundamentale pe care trebuie să le soluționeze o astfel de lege se referă la partea sau întregul din popor care să declanșeze ori să decidă revocarea. Soluția pe deplin corectă ar fi un referendum național de demitere a acelui parlamentar, prin analogie cu art. 95 din Constituție. Alternativa propusă, de referendum organizat doar în circumscripția unde a fost ales acel parlamentar, nu poate fi corectă, nu poate fi acceptată, pentru că nu ține cont de două adevăruri constituționale:

1. În alegerile parlamentare, cetățenii aleg cele două Camere ale Parlamentului (art. 62 și 63), nu o sumă de indivizi, unul câte unul, ca să ocupe fotoliile de parlamentari.
2. În exercitarea mandatului, fiecare parlamentar, ca membru sau exponent al Camerei din care face parte, este în serviciul întregului popor.

Deci tărâmul teoretic începe să se-nchidă, dacă punem în balanță necesitatea constituțională a unui referendum național pentru revocarea unui singur parlamentar. Totuși, e bine să luăm în calcul și eventualele efecte ale revocării, să ne lămurim pe deplin:

• Să presupunem că este revocat un parlamentar care lucra foarte bine în Comisia de cultură, chiar dacă restul/majoritatea activității sale nu era în serviciul întregului popor. Absența acelui parlamentar poate conduce la griparea activității din Comisia de cultură, dar ăsta e un argument de tipul dlui Tăriceanu, așa că nu-l iau în seamă. Dacă referendumul de revocare ar fi național, e posibil ca minoritatea iubitorilor de cultură să rămână fără un reprezentant destoinic în Parlament. Dacă referendumul de revocare ar fi la nivelul circumscripției unde a fost ales, iubitorii de cultură din celelalte circumscripții nu ar avea niciun cuvânt de spus.
• Să presupunem că se organizează un referendum pentru revocarea unui parlamentar UDMR din Tulcea sau din Giurgiu. Am ales în mod deliberat un exemplu extrem (dar posibil, din moment ce s-a-ntâmplat în legislatura 1996-2000), pentru că legea sau „sistemul” trebuie să poată acomoda și astfel de situații. Indiferent dacă referendumul de revocare ar avea loc doar la nivelul circumscripției sau la nivelul întregii țări, nu avem nicio garanție că alegătorii îl vor revoca pe acel parlamentar pentru că nu-și exercită mandatul în serviciul poporului. Dar avem o foarte mare probabilitate ca alegătorii să-l revoce doar pentru că e minoritar.

Acum, să ne întrebăm ce efecte ar putea avea procedura de revocare, în 2017, în legătură cu eventuali parlamentari (care reprezintă) minoritari—unii care ar susține drepturile omului, alții care s-ar împotrivi amnistierii corupților, unii care ar susține căsătoriile gay, alții care s-ar împotrivi ajungerii pe posturi ministeriale a celor condamnați penal, unii care ar susține reformele și integrarea europeană, alții care s-ar împotrivi ieșirii României din UE și/sau NATO…

sursa foto: Politico Europe Edition

Am argumentat că textul constituțional nu permite adoptarea unei legi care să interzică migrația parlamentarilor; nu zic nepărat că-mi convine situația, dar asta e realitatea reglementată în Constituție. În plus, explorând eventualele efecte, am constatat că realitatea constituțională cuprinde și niște avantaje pentru cetățean, legate de reprezentare, de protecție împotriva unor influențe nedorite, chiar de asigurare a libertății. Apoi, am argumentat că textul constituțional are o portiță care permite, pur teoretic, revocarea mandatului unui parlamentar: Practic, însă, deduc că acest lucru nu se poate face prin referendum, nici local, nici național. Rămâne în picioare doar posibilitatea de revocare prin invalidarea mandatului, pe motiv că parlamentarul (eventual) nu ar lucra în serviciul întregului popor. Această posibilitate este pur teoretică, la o primă lectură a Constituției; în plus, nici așa, pur teoretică, această posibilitate nu răspunde intenției de-a stopa migrația parlamentarilor.

Totuși, în urma acestui „excurs argumentativ,” accept că, fără să fie nevoie de adoptarea unor noi legi, există (tot pur teoretic) posibilitatea deschiderii unui proces civil, probabil bazat pe o formă a răspunderii delictuale față de conținutul art. 69, alin. 1 din Constituție. Dacă s-ar obține „condamnarea civilă” a unui parlamentar, tocmai pentru că nu-și exercită mandatul în serviciul poporului, probabil că o Decizie ulterioară a Curții Constituționale ar putea obliga cele două Camere ale Parlamentului să-și modifice Regulamentele. Concret, art. 7, alin. 3 din Regulamentul Camerei și art. 8, alin. 1 din Regulamentul Senatului ar trebui modificate astfel încât să permită invalidarea unui mandat și în cazurile de încălcare a art. 69, alin. 1 din Constituție.

În concluzie, aglomerația asta mare de idei și subiecte ne face să uităm că principiile sunt mai puternice decât legile; dacă ne punem mintea la contribuție, dacă analizăm cu atenție ce se poate și ce nu se poate, găsim chestii foarte interesante! Uităm că fierberea (anti-)revanșardă ne întunecă judecata și că, dând principiile și valorile la o parte, ratăm șansa de-a lua decizii corecte și stabile. De asemenea, uităm că oamenii fără bun simț se vor lupta până-n pânzele albe, înainte de-a accepta o astfel de modificare a celor două Regulamente. Mai uităm și că nimic din argumentația asta n-ar fi fost necesar, dacă partidele și-ar fi pus pe liste doar oameni de bun simț sau dacă partidele ar fi făcut un minim efort să-și educe membrii, candidații și electoratul!

sursa foto: imgur/Daniel Iova @ Funky Summer Camp 2016