Săptămâna tăcerii (RO, abătut)

În vara asta, pentru prima dată în viaţa mea, mi-am ars tălpile 🙂 În prima zi la plajă, m-am dat viteaz, nu m-am gândit suficient, am pornit fără şlapi pe asfaltul dogoritor şi pe nisipul arzător… Încă de-a doua zi, cu o cremă bună şi o pereche de şlapi la purtător, nu mai aveam nimic—arsurile erau deja pe vindecate 🙂 Acum, după o lună, am schimbat definitiv şi pielea cicatrizată de pe tălpi… Şi nu pot să nu mă-ntreb cât de mult seamănă ce mi s-a-ntâmplat mie cu ce-am văzut pe scena politică?, mai ales în condiţiile în care tăcerea îndelungată a lui Băsescu parcă invită la un pic de reflecţie…

Cred că nu-ncape îndoială că noi, românii, ne-am ars destul de rău pe scena politică a verii 2012—dar poate fi nevoie de o explicaţie în privinţa tălpilor: Mă refer la talpa ţării, unde era nevoie de o creştere a nivelului de trai, de impulsionarea creării de noi locuri de muncă, de investiţii în infrastructură, de educaţie şi sănătate, de integritate în administraţie, de predictibilitate… Nu doar că niciuna nu s-a-ntâmplat, ba chiar toate par c-au involuat 🙁 Colac peste pupăză, seceta ne arde şi-n preţurile din galantare; vezi rapiţa 😉 Şi toate astea pentru că USL a pornit la guvernare fără plan, sau pentru că PDL i-a forţat pe uselişti să plece fără plan?!?

Acum nu mai contează prea mult cine-a fost de vină, pentru că eu tot mai cred că toţi politicienii sunt egal responsabili de ce ni s-a-ntâmplat în vara asta! Spre deosebire de situaţia mea particulară, însă, România n-are cu ce cremă să se dea pe tălpa ţării, ca să-i treacă repede arsura, n-are de unde să-şi cumpere rapid o pereche de şlapi şi nu ştie când anume se va-ncheia năpârlirea pielii cicatrizate… De fapt, lucrurile astea nici nu cred că-l ajută prea mult, pentru c-am aflat cu toţii cât de prost ne funcţionează instituţiile, de la MAI şi CCR, până la Parlament şi CSM, trecând prin cele mai importante: partidele politice!

România are mare nevoie de-o pereche de şlapi, adică de-un plan de dezvoltare economică orientat pe creşterea nivelului de trai al cetăţeanului obişnuit şi de-un plan de reparare din mers a tuturor instituţiilor statului de drept—chiar nu mai contează dacă le-a distrus Ponta într-o vară ori Boc în 3 ani ori dacă erau defecte încă din start, de la Iliescu şi Constantinescu, Văcăroiu, Ciorbea şi ceilalţi… Campania electorală pentru alegerile parlamentare din 9 decembrie nu ne va ajuta, din 2 motive mari şi late:

1. politicienii noştri nu realizează cât de multă nevoie avem de leadership şi management în sectorul public, respectiv cât de nevolnici sunt ei la capitolul ăsta—ei au senzaţia că-i suficient s-arate că ceilalţi sunt de vină, pe când noi ştim că stabilirea vinovaţilor nu mai e nici măcar necesară;
2. partidele noastre nu au şi nu şi-au dezvoltat niciodată capacitatea de-a creşte ori măcar de-a identifica şi promova lideri şi manageri pentru sectorul public—iar noi n-avem nici apetenţa de-a intra în partide şi-a prelua frâiele, nici capacitatea de-a-i amenda/sancţiona pe non-liderii actuali.

Băsescu e un lider apus, dar puterea lui e-atât de mare, încât nimeni altcineva n-a fost în stare să promoveze un nou subiect pe agenda publică în săptămâna care-a trecut! Ghişe aspiră la statutul de lider conjunctural, dar nu are anvergura cu care să poată depăşi conjunctura… Ponta şi Antonescu au abdicat deja de la statutul şi aspiraţiile de lideri, prin acceptarea înfrângerii fără un ultim zvâc, oferit cu generozitate chiar de Ghişe 😉 Iar Blaga a dispărut, în timp ce Ungureanu şi Neamţu ar mai avea nevoie cam de-un an să se lămurească pe ce lume trăiesc, darămite spre ce lume ar vrea să ne conducă… Şi alţi lideri ori manageri politici nu se-arată 🙁

Tăcerea de săptămâna asta ar fi trebuit să ne-ajute să ne oblojim arsurile de pe talpa ţării şi să ne luăm o pereche de planuri de viitor… În schimb, n-am făcut altceva decât să bolim în tăcere, să ne jelim despre cum am ajuns aici, fără să ne gândim la ce vom face mai departe şi, cel mai grav, fără să ştim încotro pornim la drum 🙁 România va continua aşa, fără să schimbe nimic, pentru că nu ştie altfel, pentru că nu-şi imaginează mai bine, pentru că n-a fost învăţată că-şi poate dori mai mult, iar tăcerea de săptămâna asta ne-ascunde îngrozitor de terifianta noastră neputinţă de-a schimba definitiv clasa politică cicatrizată de pe talpa ţării:

În a doua jumătate a anilor 1860, „cercetând mai ales spiritul locului şi starea de fapt, domnitorul începuse să descopere vraiştea şi lâncezeala din ministere, drumurile desfundate, şcolile şi spitalele sărmane, jaful şi delapidările din prefecturi, din poliţie şi din celelalte instituţii, puţinele felinare cu petrol din Bucureşti şi multele împuţiciuni ale oraşului, zvonurile, sforăriile şi taberele din politică, plăcutele plimbări la Şosea, satele ca nişte cătune oropsite, periferiile ca nişte sate mocirlite, cochetul parc Cişmigiu, unde intuia mâna şi priceperea unui grădinar german, indolenţa şi mârşăviile din tribunale, plicticoasele seri de teatru dintr-o sală nu prea mare şi insuficient luminată, ciulinii de pe câmpuri, târguşoarele prăfuite, puşcăriile pline cu vinovaţi şi nevinovaţi, rochiile şi bijuteriile fastuoase ale doamnelor, holera care bântuia ca ielele (iar ielele, în ţara aia, făceau prăpăd), tihna mânăstirilor de câmpie şi splendoarea unor moşii” … —Filip Florian, Zilele Regelui, pag. 51