Stări febrile (RO)

Nu, nu, stați liniștiți, nu-i (neapărat) vorba despre covid. Adică (încă) sunt sănătos și-s înscris pe lista de așteptare pentru vaccin. Dar simt în jurul meu mai multe tipuri de stări febrile, despre care știu că, în mod obișnuit, semnalează că există probleme de adâncime—iar acele probleme «strigă» că vor să fie rezolvate. Cumva! Unele sunt vizibile doar în societate, altele doar în politică, unele doar într-un oraș, dar mie mi se pare că ele, toate, au niște puncte comune:

Am lipsit 4 zile din spațiul virtual (social media), pentru că am avut altă treabă—și chiar n-am permis nicio formă de abatere a atenției mele de la ce făceam acolo. Acum, aflu că dna Morgenstern a fost, din nou, ținta unor atacuri antisemite. Păi, nu-i acceptabil așa ceva—mai exact, nu e de acceptat, sub nicio formă! Și n-are importanță, neapărat, că-i dna M, decât din perspectiva că așa am aflat noi mai rapid, mai mulți, despre ce s-a întâmplat. Ce mi se pare cu adevărat grav este că, pe paginile web ale instituțiilor, nu există cazul, nu există reacții, ci e doar tăcere. Să nu faci ori să nu zici nimic, atunci când societatea are «febră», înseamnă că nu-ți pasă de nevoia de-a rezolva problema! [Nu mai aduc vorba și de GCS ori de CNCAV, că acolo-i boală lungă 🙁 Mai descopăr probleme și cu primarul de la Timișoara, și cu Poliția Română 🙁]

Tot cu ocazia asta, am descoperit c-am ratat un mare eveniment legat de metrou. Observ discuții despre condiții de muncă, salarizare, lege și ordine, aglomerare, pandemie, buticuri de gogoși și covrigi, ba chiar și despre legitimitatea liderilor sindicali, aproape totul conducând discuția într-o zonă politică. Pentru că, după ani de zile în care politica a însemnat lupte între partizani, acuze aruncate peste gard și decizii ioc, deh, asta e calea bătută, deci e ușor de urmat. Însă mi-ar plăcea să văd discuția politică îndreptată către luarea unor decizii care servesc publicul—ăsta ar fi tratamentul indicat pentru a reduce ori chiar elimina «febra». Părerea mea! [Iar mă gândesc la lupta pentru accesul la informații și date de interes public, iar mă-ntristez 🙁]

Nici în privința pandemiei nu văd vreun progres. Acolo unde era de bun simț să fie instituite restricții chiar cu o săptămână mai devreme, politicienii, instituțiile, autoritățile, au scăldat-o. Au revenit în forță, cu restricții aparent absurde, prost explicate, cu impact haotic. Aici simt că guvernarea însăși are «febră» și-mi pare că nu se găsește nimeni capabil să indice tratamentul—prin urmare, la fel cum se vede și în societate, unii își iau tratament după ureche, iar alții nu se tratează cu nimic, deloc. Rezultatul vizibil e că oamenii mută coada, pentru cele necesare, de la magazinul închis la benzinăria deschisă—și sper că nu e cazul să arăt eu, explicit, care dintre partidele politice sunt acum magazine închise și care dintre ele-s benzinării deschise, nu?!?

Eu văd că toate aceste stări febrile sunt legate între ele de cel puțin două chestiuni: Prima e că oamenii au nevoie să simtă că există cineva care are grija lor, că-i are în grijă, că se-ngrijește de ei și că-i poate îngriji, la nevoie. Responsabilitatea de-a răspunde la această nevoie nu e în opoziția politică, ci fix la putere—iar de-acolo vin mai degrabă ezitări și amânări ori chiar derobări de responsabilitate. Păi, nu-i acceptabil așa ceva—mai exact, nu e de acceptat, sub nicio formă! A doua e că liderii formali au nevoie să se simtă apreciați, așa încât intră în competiție unii cu alții, căutând să capteze atenția publicului. Partea nasoală e că, în competiția asta, ei uită că se află în serviciul public, că au menirea de-a deservi oamenii; liderii aceștia ajung în situația să le pese de propria imagine mai mult decât le pasă cu adevărat de oameni. Și nici așa ceva nu-i acceptabil—mai exact, nu e de acceptat, sub nicio formă!

Exemplul cel mai concret pe care-l pot oferi ține chiar de motivul pentru care am absentat 4 zile: Am fost la un training în sală, primul după 13 luni. Înainte de acest training, am jucat rol de avocatul diavolului (nu c-ar fi avut neapărat nevoie colegii mei, da' mi-am asumat eu acest rol), arătând că statisticile prezentau o tendință îngrijorătoare, că deciziile privind restricțiile erau iminente, că aveam obligația umană (morală, etică sau chiar medicală) de-a ne îngriji în primul rând de participanți; ba chiar am militat explicit pentru amânarea întregului eveniment. Dar am primit răspunsuri bine ancorate, bine argumentate, la absolut toate întrebările, la toate problemele identificate și ridicate în conversația cu organizatorii. Adică am fost bine pregătiți cu tratamentul preventiv, pentru că nouă chiar ne pasă de participanții la trainingul nostru! [Toți participanții erau vaccinați, măcar cu prima doză; iar toată lumea a făcut câte 2 teste rapide, nu doar cu 3 zile înainte de training, ci și în dimineața dinaintea întâlnirii propriu-zise.]

În concluzie, zic că se poate! E nevoie doar de atenție, grijă, dialog, respect, de dorința sinceră de-a face bine și de preocuparea onestă de-a nu face rău. Iar astea sunt lucruri cunoscute de oricine, indiferent din ce cultură sau religie ori profesie își trage seva morală ori valorile personale. Și aici închei prelegerea, că nu-mi place să-i fac morală nimănui. Ah, partea cu adevărat distractivă e că eu am făcut febră musculară! De la stat în picioare și umblat printre participanți și coborât pe vine pentru lipit bandă adezivă pe podea—pentru că trupul meu nu mai făcuse astfel de activități în ultimele 13 luni de zile! E un sentiment foarte mișto să te simți împlinit în suflet și în minte (pentru rezultatul trainingului), iar trupul să-ți amintească asta la fiecare mișcare pe care-o faci, în dimineața de după 😉

sursa foto: un training din ianuarie 2019, Orhei, Republica Moldova

PS Alături de febra musculară, efectele distractive ale trainingului se întregesc cu juliturile de la purtatul măștii—pe nas și după urechi 😛 Le port cu bucurie! 🙂