Statul e mort! (RO, dezarmat)

Judecătorii Curţii Constituţionale … au apreciat că respectarea … programului de guvernare este atributul Parlamentului, … nu al Curţii. —HotNews

Începând din 8 martie 2014, statul român nu mai valorează nici cât o ceapă degerată—instituţiile sale vor continua să funcţioneze, însă ansamblul e mort şi îngropat! Dacă aşa gândeşte Curtea Constituţională, că puterea discreţionară a majorităţii din Parlament nu poate fi nici contrabalansată, nici oprită, nici sancţionată, ci pasează pisica înapoi, în braţele opoziţiei de mucava, care nu se poate lupta singură cu majoritatea, care nici măcar nu-mi înţelege nevoile, cu atât mai puţin să mă poată reprezenta, înseamnă că tot sistemul de checks & balances (verificare şi contrapondere), instituit prin Constituţie, prin separaţia puterilor, e vetust, depăşit, când vorbim despre România… Câtă vreme acest sistem e aplicabil oricărui alt stat viu (chiar unora cu regimuri dictatoriale), dar statul român e „altfel,” înseamnă că România nu mai e stat, c-a decedat, s-a dizolvat!

sursa imaginii: Digi24

Din păcate, deja s-a adeverit semnalul de alarmă al prietenului Marian Staş, care ne atenţionează de ani de zile că „absolvenţii inepţi ai şcolii de azi pot deveni conducătorii inepţi ai României de mâine,” doar că acum vorbim de conducătorii de azi şi de decesul prematur al României de mâine. Decesul deja consemnat este rezultatul acţiunii concertate, în săptămâna care tocmai s-a încheiat, a tuturor instituţiilor cheie ale fostului stat român (după cum scria în Constituţia care era în vigoare până ieri, dar despre care înţeleg c-acum e oarecum suspendată), mulţumită incompetenţei făţişe a tuturor actorilor/conducătorilor politici:

• Parlamentul, organul reprezentativ suprem, a fost supus de dictatura majorităţii, care a decis, prin afirmarea abuzivă a puterii sale discreţionare, că poate învesti un nou cabinet de miniştri, fără să-i vadă ori să-i controleze programul politic; această „acceptare” înseamnă că Parlamentul nu mai are grijă de mine, cetăţean, nu mă mai reprezintă;
• Preşedintele, care ar fi trebuit să vegheze la respectarea Constituţiei şi funcţionarea autorităţilor publice, este chiar cel care a acceptat primul că majoritatea parlamentară poate decide aşa cum o taie capul, fără oprelişti, din momentul în care a anunţat că e dispus să negocieze politic (adică arbitrar, discreţionar) învestitura noului cabinet;
• Curtea Constituţională, garantul supremaţiei Constituţiei, tocmai şi-a folosit puterea discreţionară de-a nu se pronunţa, deşi în nenumărate alte rânduri şi-a extins abuziv competenţa, pentru a „judeca” şi lucruri cu care nu fusese nicicând sesizată; acum, trecând cu vederea acest abuz al majorităţii, CCR îşi şi ne semnează certificatul de deces.

Această spirală a abuzurilor (despre care eu cred c-a-nceput în 2004-05) a devenit foarte vizibilă de la trocul cu numirea procurorilor şi s-a accentuat odată cu compromisul pe buget, dar vinovaţi de escaladarea acestei spirale abuzive nu-s doar oamenii Băsescu, Ponta ori Zegrean… Cred că-i important de menţionat un lucru: da, majoritatea decide, întotdeauna; dar nu de capul ei; trebuie ca deciziile să fie argumentate, nu arbitrare, nici discreţionare; iar deciziile trebuie să ia în considerare protejarea minorităţilor politice faţă de abuzurile majorităţii… Există grupuri de oameni care-au contribuit masiv la deteriorarea proceselor decizionale din spaţiul politic pe care, impropriu, încă-l mai numim „statul român,” în primul rând prin cultivarea şi ofertarea neîncetată a incompetenţei făţişe, în cantităţi industriale—iar partidele mi se par cele mai vinovate!; în acest episod punctual, cred că vinovăţiile se împart aşa:

• PSD, PC, UNPR şi UDMR, cu intenţie—aceste partide şi-au pus în cap să ocolească orice minimă regulă de bun simţ politic, au călcat în picioare statul de drept, şi-au bătut joc de mine, cetăţeanul;
• PDL, PMP, PNŢ şi PFC, din culpă—aceste partide au ţinut să exploateze electoral momentul, calculând prost cum să-i ia faţa lui Băsescu; apoi, şi-au bătut joc de textul sesizării către CCR;
• PNL, cu praeterintenţie—acest partid, dacă tot a dorit să iasă de la guvernare, trebuia să forţeze demisia întregului Cabinet Ponta 2 şi desemnarea unui nou premier, nu acest joc păgubos.

Aşadar, cu păreri de rău, încep să mi se confirme unele din impresiile destăinuite la început de an 🙁 Însă, mai grav decât impresiile mele, întreg complexul ăsta de (in)acţiuni ticăloase ale celor mai importante instituţii mi-arată că există o cârdăşie a incompetenţei, care-i leagă armonios în interese pe ciocli şi pe făptaşi… Oare ce altceva mai au de ucis?!? Şi cum mă pot apăra eu?!? Pe bune, o tiranie ca în Rusia mi-era preferabilă, că măcar ştiam cu cine să mă lupt—dar aşa, cum m-aş putea lupta cu toate instituţiile în acelaşi timp, fără să am măcar un aliat?!? Ce ne facem cu un sistem administrativ care subzistă exclusiv prin impostură, fărădelege şi abuz prostesc, dar de care depindem ca să ne dea acte de identitate, să ne asigure pensii şi protecţie în contracte, să ne furnizeze electricitate şi salubritate?!?

PS Nu ştiu cine-o fi fost omul care s-a opus deciziei de ieri de la CCR, nici cu ce argumente, dar s-ar putea să-mi devină foarte simpatic, pentru că mi-e reconfortant să aflu că există măcar un om care-şi pune mintea la contribuţie şi-şi înţelege rolul crucial pe care-l joacă la vârful acelei instituţii… Ah, bomboana de pe colivă ne e servită, rece, fără remuşcări, chiar de premier 🙁