Şubrezirea (RO)

. 4 min read

Pentru mine, cel mai important eveniment al verii, în politica românească, a avut loc pe 23 august. În seara zilei de 24, eram la Bacău, în grădina Casei Memoriale „George Bacovia,” pentru proiecţia filmului Oamenii Dreptăţii. Eram convins că, în cursul dezbaterii de după film, se va găsi cineva să mă întrebe despre ştirea zilei din 23. Şi eram teribil de agitat şi apăsat din pricina asta, pentru că nu aveam nici cea mai mică idee despre cum să răspund. Nu m-a-ntrebat nimeni nimic de genul ăsta, însă nu pot spune c-am răsuflat uşurat.

Au trecut de-atunci 10 zile, iar eu tot nu ştiu cum să mă raportez la ştirea iniţială, care a apărut pe la 4pm: Comitetul Executiv Naţional al PSD a decis ca portofoliul de la Justiţie să fie preluat de dna Gîrbovan.* Adică un for de conducere al unui partid politic (aflat la guvernare) a decis ca un judecător de carieră să preia o funcţie de vârf în Executiv, ca parte a unei echipe guvernamentale care răspunde în solidar, pe baza unui program politic aprobat de Parlament. Iar dna judecătoare Gîrbovan confirma ştirea tot pe la 4pm, oarecum nonşalant, urmând să demisioneze din magistratură abia luni, pe 26 august.

În confirmarea ştirii, dna Gîrbovan solicita (sau punea condiţia) să-i fie asigurată independenţa deplină în exercitarea mandatului. Ăsta-i locul în care m-am blocat eu! Pur şi simplu nu-mi pot închipui vreo ipoteză în care un ministru să-şi poată exercita mandatul în deplină independenţă! Cred că e imposibil, tocmai pentru că un ministru nu poate acţiona izolat, doar în domeniul său de activitate; pentru că miniştrii răspund politic în solidar, ca o echipă; şi pentru că întreaga echipă de miniştri se supune programului politic aprobat de Parlament (vezi măcar art. 109 şi art. 102 din Constituţie).

Ca fostă judecătoare, dna Gîrbovan era obişnuită cu independenţa, însă fiecare demnitate publică vine cu o altă haină. De exemplu, Moliterno et al. (2018:484) arată că, în cel mai îngust şi precis sens, independenţa magistratului-judecător (ca o precondiţie a imparţialităţii) este izolarea procesului decizional al judecătorului de orice interferenţă din partea electoratului, fie c-ar fi mijlocită de Legislativ, fie de Executiv. Când ajungi ministru, genul ăsta de independenţă nu ţi se mai aplică—dimpotrivă, începi să ai obligaţii şi răspunderi legate nemijlocit de aşteptările, intenţiile, nevoile sau aspiraţiile electoratului, iar procesele tale decizionale încep să depindă (politic) de ceilalţi miniştri ai echipei guvernamentale, de la finanţe şi interne, până la administraţie şi externe.

Să zicem că pot fi indulgent cu această «proiecţie a independenţei» (pentru perioada viitoare şi incertă, în care părea că şi-ar fi putut exercita mandatul de ministru al Justiţiei), chit că mie proiecţia asta îmi pare nefirească pentru nivelul de cunoştinţe profesionale al dnei Gîrbovan. Exigenţa mea este, însă, neiertătoare în privinţa independenţei de magistrat a dnei Gîrbovan, care ar fi trebuit să se manifeste înainte de ora 4pm. De-aici provine, de fapt, starea de agitaţie şi apăsare, care mă sâcâie de vreo 10 zile: De ce a acceptat un magistrat-judecător să stea de vorbă cu un politician? Parcă era vorba că s-a terminat cu telefoanele în Justiţie, nu-i aşa? Asta e partea cea mai teribilă, pentru că văd că le-a scăpat tuturor analiştilor 🙁

Şubrezirea încrederii în Justiţie vine şi din gesturile astea, mici, dar cu încărcătură emoţională mare. Înaintea dnei Gîrbovan, probabil c-au mai primit/acceptat astfel de telefoane de la politicieni dl judecător Deliorga şi dl procuror Stan. Şi, dacă tot suntem la CCR, putem specula că la fel s-o fi întâmplat cu dl procuror Morar şi cu dna judecătoare Stanciu, cu nişte ani mai devreme. Există speculaţii că şi dl judecător Netejoru ar fi procedat la fel, pentru Inspecţia Judiciară. Am mai avut o mulţime de foşti secretari de stat aflaţi, foarte probabil, în situaţii similare. Iar problema este evidentă: sub ochii noştri (şi ai CSM-ului complice**), partidele politice au început să-şi cultive relaţii în sânul magistraturii, şubrezindu-i independenţa. Iar, dacă Justiţia nu e percepută ca fiind independentă, nu poate fi percepută nici ca imparţială—moment în care nici nu mai e demnă de încredere! 🙁

sursa foto: camera telefonului meu, Bacău, 24 august, înainte de sosirea spectatorilor

Note:
*) Mă cunosc cu Dana Gîrbovan de mulţi ani (vreo 12, cred?), de la evenimente publice sau sociale, în virtutea preocupărilor noastre comune faţă de Justiţie. Nu întotdeauna vedem lucrurile la fel, ba chiar am avut şi unele dispute pe marginea unor idei de reformă. Dacă nu-mi păsa de impactul acţiunilor dînsei asupra Justiţiei, nu mă frământam atât. Dar m-au lovit în moalele capului modul în care a gestionat acest eveniment politic şi urmările cu retragerea demisiei din magistratură şi răfuiala vorbelor de la distanţă cu Preşedintele. Eu zic că nu se face, nu se cade 🙁 Corect ar fi fost ca dna Gîrbovan să-şi asume ieşirea din magistratură şi construirea unei noi cariere încă de vineri, 23 august, la 4pm, pentru că are capacitatea de-a servi cetăţenii-justiţiabili şi din alte poziţii—şi pentru că, vorba americanului, you gotta take the dog with the fleas!
**) Despre CSM şi modul în care-şi ratează constant rolul constituţional şi misiunea existenţială, promit să revin într-o altă postare.

Actualizare, 4 septembrie: Din reacţia dnei Gîrbovan la adresa unei colege din Secţia de judecători a CSM, deduc că impresiile mele despre «ce nu se cade» şi «ce nu se face» sunt fie depăşite în aceste vremuri, fie irelevante, câtă vreme nu sunt şi ilegale. Trist! În egală măsură, din aceeaşi reacţie, deduc că CSM încă nu este echipat să trateze ceea ce «nu se face» şi ceea ce «nu se cade», pentru simplul motiv că nu dispune nici de legislaţie relevantă, nici de jurisprudenţă relevantă (de la CCR, ÎCCJ sau alte instanţe). La fel de trist! Iar mie-mi vine să zic tot că «nu se cade» şi că «nu se face» aşa ceva 🙁