UE înainte de reforme (RO, futurist)

Mă bucur tare mult c-am fost invitat (din nou) la școala de vară de la Bálványos/Tusványos, ediția a XXV-a (după ce mai participasem și acum 10 ani). În panelul moderat de Klára Breuer, alături de colegii Péter Wintermantel, Zsolt Szilágyi, Gergely Prőhle, și László Sinka, am discutat, timp de vreo 2 ore, despre ce reforme am dori și/sau am putea aștepta la vârful Uniunii Europene, în următorii ani… Eu, cum mă știți, o țin langa cu regiunile 🙂

sursa foto: Endre Véssey/Tusványos

Cred că liberul acces la educație și servicii de sănătate, votul universal, respectiv internetul și accesul liber la informații, au lăsat o amprentă puternică asupra tuturor cetățenilor europeni, astfel încât și-au făcut apariția cel puțin 2 mari categorii de forțe în sânul UE—să le zicem „centripete” și „centrifuge,” deși nu mă gândesc chiar atât de fizic la ele 😉

• forțele centripete sunt cele 4 libertăți de mișcare a oamenilor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor, moneda €uro, aspirațiile pentru un mediu sănătos și eficiență energetică, respectiv grija pentru cheltuirea corectă și eficientă a bugetelor publice (antifraudă și anticorupție);
• forțele centrifuge sunt în principal administrațiile naționale (pentru care nu există acquis, iar statele-membre își pun amprenta serios, mai ales prin intermediul administrațiilor locale), alături de naționalismele și etnicismele de tot felul (care uită de agenda cetățeanului);
• balanța este ținută într-un echilibru (destul de instabil) de justiție, care joacă la nivel național în sensul antidiscriminării, antifraudei, anticorupției, iar la nivel european în sensul celor 4 libertăți, venind cu constrângeri serioase asupra administrațiilor naționale/locale.

În timpul discuției, legându-mă de o metaforă amintită de dna Breuer (aparent, bazată pe una din scrierile lui Ady Endre), am spus că statele-naționale ar putea fi văzute drept corăbiile care ne-au adus (în 2004-2007) pe acest țărm, dar dacă vrem să explorăm acest nou tărâm, trebuie să ne dezmembrăm corăbiile și să folosim materialele pentru noua construcție! Mai întâi, vom da jos pânzele, care se pot însăila ușor—ele au legătură cu oamenii, deci cu forțele centripete; apoi, vom da jos catargele, care-s mai greu de asamblat—ele au legătură cu statele, deci cu forțele centrifuge (deși trebuie și ele îmbucate cumva, pentru a asigura supremația legii în noua construcție; iar asta va necesita un nou val de schimbări constituționale)…

Noua construcție, care să țină cont de oameni, nu de statele-membre, trebuie să aibă ca obiective întărirea regiunilor NUTS II, dizolvarea statelor-naționale și redistribuirea puterii acestora din urmă, cam 75% către regiuni, iar 25% către Bruxel. La vârful acestei confederații de regiuni europene, va fi nevoie de un parlament bicameral (în camera superioară, fiecare din cele ~270 de regiuni reprezentată de câte un senator, astfel încât în camera inferioară vor rămâne cam 500 de deputați, pentru un total de 780-790 de europarlamentari, cât rădăcina cubică din ~500 de milioane de locuitori). Comisia Europeană ar deveni un guvern veritabil, fără să mai fie nevoie de grija reprezentării egale a statelor-membre, adică fără vreo presiune din partea naționalismelor/etnicismelor de azi 😛

Pentru toate astea, însă, e nevoie să ne stabilim niște obiective pentru 2019: o dată unică pentru alegeri, candidați pe liste deschise, sub siglele partidelor europene, o comandă unică pentru zona €uro (adică un ministru de finanțe comun, ierarhic superior miniștrilor din statele-membre, care vor dispărea, treptat) și o reformă a Consiliului UE, care să-și treacă grupurile de lucru în subordinea Comisiei, respectiv care să pregătească unirea consiliilor de miniștri și COREPER într-un viitor Senat European, reformat din actualul Comitet al Regiunilor. [Din păcate, deși planul Juncker este ancorat în forțele centripete, nu merge suficient de departe (pentru gustul meu), cu anunțarea reformelor instituționale de care e nevoie 🙁 ]

Sigur că nu va fi ușor! În primul rând, va fi greu să se obțină consensul pentru o astfel de viziune asupra Uniunii Europene; apoi, va fi și mai greu să se obțină acordul pentru realizarea reformelor; nu în ultimul rând, va fi foarte greu să se obțină finanțarea necesară pentru executarea deciziilor… Dar pentru toate astea e nevoie de o schimbare de atitudine, de abordare—adică trebuie să acceptăm că UE nu mai e proiectul elitelor politice care-și doreau să evite războiul, ci a devenit proiectul contribuabililor și alegătorilor care-și doresc prosperitate și libertate! Așa încât, deși mă declar sceptic față de actuala modalitate de organizare și funcționare a UE, sunt foarte entuziast despre viitoarea ei devenire 🙂