Azi e o zi în care sper să nu mă păcălesc, în primul rând, pe mine 😉 Am avut o săptămână plină de tot felul de învățăminte, și la nivel profesional, și la nivel personal. Însă v-am obișnuit deja, în fiecare vineri, să vă povestesc ceva personal. În urmă cu mulți-mulți ani, cineva, o foarte bună prietenă, m-a-ntrebat despre animale—care-mi plac mai mult? N-am rezistat să nu fac o clasificare, așa c-am răspuns, pe nerăsuflate, că-mi plac șoimii—dintre zburătoare, rechinii și delfinii—dintre-notătoare, respectiv urșii, caii și câinii—dintre umblătoare. Pe-atunci, nu mi-am dat seama că, de-a lungul vieții, urma să cunosc și să mă împrietenesc cu oameni care oglindesc caracteristicile acestor animale…
Pe când eram copil, însă, aveam un joc despre vânatul sau dezgropatul elefanților—îl jucam cu tata și cu un cuplu de prieteni foarte buni, de familie. De câte ori veneau ei pe la noi ori mergeam noi pe la ei, treceam prin acest ritual: ei „ascundeau” elefanții pe la colțuri, iar eu îmi luam pușca sau lopățica și mă porneam să-i descopăr, care pe unde era „ascuns.” Rareori găseam vreunul—de fapt, cred că niciodată; însă eu aveam o preocupare, iar ei puteau sta liniștiți, cu discuțiile lor de oameni mari… Ei, bine, a venit vremea în care am găsit elefantul! Adică un om, o femeie care oglindește toate aspirațiile și dorințele mele. Acum îmi dau seama că n-am listat elefantul printre animalele care-mi plac, pentru că mi se părea de neatins…
Dar elefantul meu e prea mare pentru mine, care-s o biată pânză de păianjen… Și are și altă treabă, în lumea sa de elefant, decât să-și piardă vremea cu mine… Mi-a luat ceva timp până să înțeleg aceste adevăruri! Miercuri dimineață, stăteam la o cafea, admirând Dunărea lângă castelul din Bratislava, și mă gândeam la elefantul meu, ticluind cum aș putea să-l împachetez în desaga mea măruntă. Miercuri seară, dintr-o discuție (mai mult nonverbală), am înțeles că elefantul nu se poate împacheta, căci locul său nu e într-o desagă! Ieri seară, dintr-o altă discuție (din cu totul alt domeniu!), am înțeles că elefantul meu trebuie să rămână liber, dacă vreau să-i mai pot admira calitățile de elefant, fără să-l reduc la statut de ursuleț de pluș, ponei sau cățel…
Așadar, sunt recunoscător vieții că mi-a oferit ocazia să-mi întâlnesc elefantul 🙂 Sigur că sper (să nu mă păcălesc când mă gândesc) că va mai poposi și se va mai legăna, din când în când, pe biata mea pânză de păianjen, să stăm la povești prietenești. Speranță, nu așteptare! De așteptat, aștept și caut, așa cum am făcut toată viața, oameni care oglindesc animalele care-mi plac—șoimi, rechini, delfini, urși, cai sau câini… Închei acest capitol din viața mea, împărtășind aici câteva gânduri de miercuri dimineață, când nu-mi puteam imagina ce urma să mi se-ntâmple, ce urma să-nvăț… Ce bine că încă mai pot învăța 🙂
Abia aștept să-mi povestești de tine!
Ce-ai mai făcut, cu cin’ te-ai mai văzut,
ce nou ai învățat, de ți-e atât de bine,
cum te mai simți și, mai ales, ce simți
când te gândești la mine?
Mie mi-e dor, te port mereu în gând
și-abia aștept să mă reflect, din nou, în tine,
când ai să-mi povestești, la rând,
tot ce-ai făcut, simțit și învățat
de când în mine te-am pietrificat.
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}