You've successfully subscribed to Codru Vrabie
Great! Next, complete checkout for full access to Codru Vrabie
Welcome back! You've successfully signed in.
Success! Your account is fully activated, you now have access to all content.
Un ochi plânge, unu' râde (RO, sincron)

Un ochi plânge, unu' râde (RO, sincron)

. 2 min read

Cineva mi-a spus, cândva, că o schimbare durabilă se pregăteşte şi se împământeneşte prin crearea unei noi tradiţii. Am rămas un pic „interzis,” pentru că nu-mi dădeam seama cum ar putea cineva să creeze o tradiţie, însă timpul mi-a arătat că se poate 🙂 Până şi scrisul ăsta, sincron, alături de prietenii mei, este o tradiţie nou-creată, nu-i aşa? În fiecare miercuri seară, la ora 9:00, îi dăm lumii perspectivele noastre asupra aceluiaşi subiect… Dedicaţie, argumentaţie, reverberaţie, satisfacţie, reflecţie, graţie, contradicţie—ce mai, tradiţie! Vi s-a-ntâmplat vreodată să plângeţi pe când citeaţi o carte?

sursa coperţilor: www.azicitesc.com

În vara dinainte de clasa a treia, din cauza unor probleme de familie pe care n-are rost să le povestesc acum, m-am mutat la Braşov, să locuiesc cu naşa mea. Nu-mi convenea deloc situaţia, separaţia temporară (care a durat timp de 4 ani!) de ai mei, deşi îmi iubeam naşii—dar am înţeles foarte bine situaţia, încă de pe-atunci. Totuşi, aşa cum învăţ în fiecare zi, între înţeles şi acceptat e o mare distanţă… În vara sau în toamna aia, mi s-a pus în braţe cartea lui Malot. Mai întâi, am plâns şi m-am isterizat pentru că nu voiam s-o citesc! În ruptul capului! Mi se părea o cruzime de nedescris!

În primul rând, cum să mă oblige? În al doilea rând, dacă tot mă obligă, de ce să-mi dea să citesc tocmai despre situaţia aia, de tot rahatul, în care (mi se părea că) mă găseam chiar eu? Ce oameni!!! În cele din urmă, am cedat şi-am început s-o citesc, cu Bobiţă sprijinindu-şi boticul în poala mea—atât de mult mi-a plăcut, că n-am mai lăsat-o din mână… Cred că-n cartea aia am descoperit ce-nseamnă să-ţi croieşti drumul, ce-nseamnă să nu-ţi pierzi speranţa, ce-nseamnă să ai puterea de-a-ţi regăsi drumul şi speranţa… Şi, da, am plâns citind cartea aia, ca un copil ce mă aflam 😉

Înainte de clasa a şaptea, deja reîntors în Bucureşti (şi foarte bucuros de revenire!), cred că tot pe sfârşit de vară, mi-a căzut în mână cartea lui Muşatescu. Am râs cu lacrimi, literalmente am plâns de râs, de-a dreptul tăvălindu-mă pe jos, ţinându-mă cu mâinile de burtă, făcând chiar febră musculară, pentru că nu mă mai puteam opri din citit şi râs, din plâns de râs şi citit—toată seria 🙂 Tanti Raliţa, Trabantul, aventurile la pescuit şi tunsoarea de fix 8 mm ale pseudo-detectivului Conan Doi mi-au alimentat (sau mi-au alterat definitiv?) simţul umorului şi atenţia la detaliile distractive din viaţa de zi-cu-zi 🙂

Aţi ghicit, grupul nostru şi-a propus o temă ceva mai adâncă, mai sensibilă, pentru săptămâna asta, cartea la care am plâns. Aşa c-abia aştept să deschid, poate chiar să plâng citind, paginile dedicate acestui subiect, pe fiecare blog din echipa little not-blue spades bassing woodly on bike, c-aşa-i tradiţia 🙂 Iar dacă vi s-au părut interesante amintirile mele, pot să vă recomand un blog dedicat regretatului Muşatescu sau o piesă de teatru radiofonic despre aventurile micuţului Rémi 😉 Numa’ să nu plângeţi, okay?!?