Un platouaş de restanţe (RO)

Sezonul de primăvară în training (primul semestru, dacă-i pot spune-aşa—şi iată că pot!) se apropie de sfârşit. Am avut parte de nişte experienţe fabuloase, mai ales în ultimele 6 săptămâni (şi-n România, şi-n Moldova), iar ăsta-i unul dintre motivele pentru care n-am mai scris pe-aici. Alt motiv e că mi-a fost lene şi, prin urmare, am refuzat inspiraţia care mă înghiontea prin ungherele minţii. Pe scurt, temele despre care mi-ar fi plăcut să scriu au fost astea:

Preşedinţia rotativă a Consiliului UE a ajuns la final. Am văzut laude la adresa României, decontate în dreptul Preşedintelui Iohannis, deşi corect era să fie adresate Guvernului—dar Premierul Dăncilă e de partea greşită a ecuaţiei politice europene (poate şi a Istoriei?). Experţii din ministere au muncit mult şi-au «spart norma» la numărul de dosare încheiate cu succes. Sunt sigur că se resimt pe cel puţin două planuri: cel al sănătăţii personale, unde cred că au nevoie de recuperare serioasă, şi cel al sănătăţii relaţiilor interpersonale, unde cred că sunt sincer urâţi de colegii din instituţiile europene, tocmai pentru că funcţionarii europeni nu primesc bine stahanovismele noastre. Aşadar, dacă e nevoie, îmi pun cenuşă-n cap, pentru că şi eu am bocit că „rotativa” ar fi fost insuficient pregătită. Dar arăt că România n-a impus nicio temă nouă, pentru care să fie ţinută minte încă 10-15 ani, la nivelul politicilor europene.

Alegerile pentru Parlamentul European au dat un semnal important pentru nevoia de schimbare pe care o resimt alegătorii—nevoi diferite, aspiraţii diferite, schimbări care-ar putea intra în coliziune, dacă-s judecate prin prisma unei paradigme învechite despre Europa. Dar alegătorii şi nevoile lor încă nu au primit un răspuns satisfăcător, când ne uităm la garnitura de personaje propuse pentru funcţiile de la vârful Uniunii. Întreaga campanie electorală din Vest s-a învârtit în jurul ideii că statele-membre din Consiliul European au puteri prea mari faţă de Parlamentul European (aşa am văzut eu în dezbaterile cu spitzenkandidaten). Însă grupurile politice nu au căzut de acord în privinţa candidaţilor pentru Comisia Europeană şi celelalte instituţii, aşa încât statele-membre şi-au făcut propriul joc. Iar eu rămân sceptic în privinţa capacităţii dnei von der Leyen de-a răspunde la nevoia de schimbare pe care au semnalat-o alegătorii.

În siajul alegerilor, am văzut «marea bucurie» că dl Cioloş a devenit preşedintele grupului politic „liberal” din Parlamentul European—da, cel rebotezat drept Reînnoirea sau Renaşterea Europei. Eu încă nu ştiu care-i viziunea dlui Cioloş pentru Europa (reînnoită, renăscută sau altfel). Am aflat doar că-şi doreşte ca România să fie bine reprezentată în UE. Păi, credeam că era vorba să lăsăm un pic deoparte statele-membre şi să ne concentrăm pe reînnoirea sau renaşterea nivelului european al instituţiilor şi proceselor decizionale, nu? Ce-o fi în sufletul dlui Verhofstadt, acum? Cum se va poziţiona dna Vestager în noua ecuaţie? Eu, în continuare, mă simt nereprezentat politic la nivel european, aşa încât voi continua să mă concentrez pe reforma de care simt eu că am nevoie: listele pan-europene de candidaţi—deschise, dacă se poate—ca să pot alege măcar un «bine», nu tot «răul cel mai mic».

Tot în legătură cu rezultatele unor alegeri, mă uit cu emoţie la ce se întâmplă în Moldova. Am emoţii tocmai pentru că „dezoligarhizarea” e o treabă teribil de grea. Intenţiile sunt foarte bune, sper că şi metodele. Dar nu sunt 100% convins. De exemplu, mi se pare nelalocul ei ideea că Guvernul organizează concurs pentru a nominaliza 2 membri ai Curţii Constituţionale. Mi se pare nepotrivită schimbarea regulilor pentru numirea în funcţie a Procurorului General. Mi se pare ciudată intenţia de modificare a atribuţiilor Curţii Supreme. Mi s-a părut total aiurea modul în care CCRM a (declanşat şi) gestionat criza din 7-9 iunie şi evenimentele ulterioare, deşi am aflat că practica era veche, din 2013—şi, stupoare, acceptată tot de atunci. Simt valul de speranţă într-o viaţă mai bună, dar sunt foarte sceptic—mai bine zis, rezervat. Mi-e teamă de «căderea de pe cai mari», pentru că doare mai mult şi mai îndelungat...

Dacă tot am ajuns la chestiuni legate de Justiţie, mai am un motiv să-mi pun cenuşă-n cap. Dar nu legat de vreo Decizie CCR, pentru că acolo mi-e clar că lucrurile nu se vor schimba cât timp nu-i va fi luată înapoi atribuţia de-a soluţiona „conflictele juridice de natură constituţională.” Motivul e legat de ceva ce-am scris eu, în urmă cu 6 ani, când credeam că litigiile viitorului se vor centra pe idei. Ioana Avădani, însă, m-a convins cu scriitura ei: conflictele juridice din viitor vor fi despre emoţii! Şi, ca să închei rotund, cu privirea tot către training, iată o poveste emoţionantă a unei procuroare din programul Lideri pentru Justiţie, protagonistă şi în filmul Oamenii Dreptăţii. Acum m-apuc să recitesc articolul din DoR cu gândul la ce rol ar putea juca procurorul în conflictele despre emoţii 😉

sursa foto: arhiva personală, Parcul Central din Chişinău
bonus: o discuţie cu absolvenţii LEAD de la Radio Chişinău