Ziua Democraţiei (RO)

Îmi vine să mă urc pe pereţi! E o stare combinată, de furie şi frustrare, ciudă şi neputinţă—poate şi încă multe altele. Mă uit la numărul celor înregistraţi pentru votul prin corespondenţă şi văd că e sub 6.000. Şi nu-mi pot opri judecata asta de valoare: În condiţii de pandemie, când e de aşteptat că participarea la vot va fi mai redusă decât de obicei, să nu ai o strategie de atragere a votului prin corespondenţă mi se pare o neglijenţă strigătoare la cer, o obtuzitate!

Cum să te urci pe pereţi? Fizic, nu e posibil. Ce ascunde vorba asta? De câte ori o aud, mi-aduc aminte de documentarele TV despre cimpanzei şi gorile. ADN-ul acestor primate mari e diferit de al nostru cu numai 1-1,5%. Şi ele, primatele mari, se urcă prin copaci, atunci când au nervi sau bâzdâci! Noi, românii, simţim nevoia (lingvistic sau idiomatic?) să ne urcăm pe pereţi. Nu ştiu dacă expresia asta mai există şi-n alte limbi—eu n-am mai întâlnit-o, da' nici n-am intrat în contact cu toate limbile pământului...

Însă expresia asta descrie foarte bine ce simt eu în ajun de Ziua Internaţională a Democraţiei. Anul ăsta, ONU se concentrează pe accesul la informaţii şi libertatea de exprimare, pe conflictul dintre valorile democratice şi fie măsurile de poliţie politică, fie chiar tendinţele autoritare, respectiv pe problemele constituţionale ridicate de amânarea alegerilor. Noi, în România, suferim serios pe toate aceste dimensiuni. Dar mie mi s-a pus pata pe chestiunea votului prin corespondenţă (care atinge toate preocupările ONU laolaltă) şi explic:

În sistemul nostru legislativ, regulile după care ne alegem reprezentanţii sunt facute chiar de candidaţi—de cele mai multe ori, chiar de candidaţii care nici n-ar trebui să aibă şansa de-a se prezenta la interviu (mă refer la parlamentarii cu CV-uri dubioase, care au ajuns acolo exclusiv pe pile). Dincolo de asta, chiar sistemul electoral (cu regulile scrise de aceiaşi candidaţi) este strâmb:

• cea mai intensă perioadă de comunicare electorală este în pre-campanie şi e axată pe alte subiecte decât atribuţiile reprezentanţilor pe care ar trebui să-i alegem şi scopul reprezentării politice;
• semnăm în orb listele de susţinere, fără să cunoaştem candidaţii ori platforma electorală şi obiectivele politice pe care intenţionează ei să le promoveze, ci mergând (chipurile) pe „încrederea” în partid;
• în alegerile locale, ne concentrăm atenţia pe primari, deşi puterea de decizie nominală este în mâinile consiliilor locale şi judeţene; iar primarii, odată confirmaţi, devin agenţi electorali pentru parlamentare;
• la parlamentare, ne concentrăm atenţia pe candidaţii din judeţe, deşi cheia este, de fapt, distribuţia procentelor obţinute de partide la nivel naţional, că de-acolo rezultă majoritatea care va guverna;
• însăşi exercitarea dreptului de vot e constrânsă prin tot felul de reguli absurde, dintre care cea mai gravă e «legarea de glie» prin artificii legale privind domiciliul, reşedinţa şi limitele circumscripţiilor electorale.

Pentru această stare de fapt, responsabilitatea este în sarcina partidelor „de rit vechi”: PSD şi PNL, împreună cu UDMR şi cu diverse „aripi” politice desprinse la derută—PMP, ALDE, PRO şi aşa mai departe. Partea cu adevărat nasoală vine abia când îţi dai seama că partidele „noi,” cele care ţi-au promis o politică „altfel,” rămân la fel de insensibile şi la fel de (i)responsabile faţă de «strâmbăciunile» sistemului electoral. Aşadar, şi textul ăsta e tot o critică la adresa partidelor „noi”—pentru că de la ele aveam alte aşteptări!

USRPLUS face politică exact la fel ca partidele „de rit vechi,” iar Demos nu face politică deloc, pentru că nu se poate mobiliza la strângerea semnăturilor de susţinere. Nu mai arăt acum ce n-au făcut ca lumea din februarie încoace, că devine plictisitor. Zic doar că ambele partide „noi” ştiau că, după alegerile locale, vin alegerile parlamentare; că au susţinători foarte numeroşi în străinătate; şi că, în condiţii de pandemie, s-ar fi putut concentra pe atragerea unui număr însemnat de susţinători (şi eventuali votanţi pentru ambele runde de alegeri), cu ajutorul votului prin corespondenţă.

În 2016, au votat în străinătate aproape 400.000 de români; în 2019, s-au înscris pe portal mai puţin de 50.000; acum, cu doar o săptămână înainte de expirarea termenului de înscriere, sunt mai puţin de 8.000. Asta înseamnă că partidele „noi” îşi ignoră cu bună ştiinţă electoratul presupus a fi cel mai fidel (proporţia de «progresişti» din străinătate nu are cum să fie mai mică decât în ţară!), iar asta-i ultima picătură în paharul care-mi spune mie că aceste partide nu-şi doresc cu adevărat victoria. Moment în care mă simt lăsat pradă partidelor „de rit vechi,” mă simt încolţit, fără speranţă de ieşire, şi-mi vine să mă urc pe pereţi!

M-aş fi aşteptat (de fapt, mi-aş fi dorit!) să văd 1 milion de români înscrişi pentru votul prin corespondenţă. Atunci aş fi ştiut că partidele „noi” ştiu să-şi mobilizeze electoratul exact acolo unde contează, în mod strategic. În schimb, am văzut o neglijenţă obtuză faţă de orice fel de strategie. Şi am ajuns din nou în situaţia că eu chiar n-am cu cine să votez cu inima împăcată—voi fi nevoit, din nou, să-mi schimonosesc preferinţele electorale şi să votez contre cœur, doar pentru ca votul meu să nu fie furat sau irosit. [Aş fi votat cu mai mare convingere pentru POL, da' ei nu candidează acolo unde-s eu legat de glie, dimpreună cu ştampila de alegător.]

Yuval Noah Harari zice că procesul electoral nu-i o metodă pentru aflarea adevărului, ci o metodă pentru acomodarea unor dorinţe aflate în conflict. Însă eu observ că dorinţele partidelor merg spre consolidarea unei stări de băltire perpetuă, chestie cu care nu mă pot împăca. Cu alte cuvinte, dorinţele mele se află în conflict cu dorinţele lor, iar metoda de acomodare e tot a lor, nu-i a mea şi nici măcar nu-i una neutră—şi ăsta-i încă un motiv pentru care-mi vine să mă urc pe pereţi! Voi sta un pic acolo, pe pereţi, să mă gândesc mai bine la valorile democratice şi la ce pot face eu pentru a le resuscita în urmatorii 4 ani ... că-mi dau seama că nu (mai) pot face mare lucru în lunile care-au mai rămas din 2020.

sursa foto: Facebook/Ioana Avădani, 2019