Alibiul (RO)

Într-un fel sau altul (adică unul mai degrabă nefericit), greva profesorilor s-a încheiat—cel puțin din punct de vedere politic; juridic, poate că încă nu; social, cred că va mai avea reverberații, cel puțin până prin septembrie 2025. Astfel, rocada premierilor Ciucă-Ciolacu e pe cale de-a se înfăptui. N-am comentat nimic până acum, cel puțin din aceste două motive: că nu mă pricep cu adevărat la educație și că eu chiar am avut altă treabă. Dar mi-am adus aminte că, în urmă cu 11 ani, am mai scris despre bacalaureat (și încă n-am primit răspunsuri satisfăcătoare la întrebările de-acolo), respectiv că, în urmă cu 23 de ani, am trăit o grevă a profesorilor chiar în cancelaria liceului Coșbuc din București.

Atunci, în 2000, eram „suplinitor necalificat, încadrat cu jumătate de normă,” deci nu-nțelegeam nimic din acea grevă. Dar țin minte că eram plătit mizerabil. N-aș fi putut trăi autonom doar din salariul de profesor (tocmai, încă locuiam la tata). Desigur, nu din cauza salariului n-am rămas eu în învățământ, ci pentru că mi-am dat seama că mi se potrivește mai bine învățarea nonformală (trainingul—sau andragogia) decât cea formală (pedagogia din sala de clasă). Strict legat de rezultatele grevei de acum, cred că e un pas înainte că profesorii debutanți vor fi mai bine plătiți (adică sper că guvernanții nu vor da înapoi), dar mi se pare că nu-i suficient doar atât. Iar eu tocmai despre restul (in)deciziilor vreau să scriu azi:

În cărțile și filmele polițiste, detectivul care investighează o crimă pornește de la un set de date factuale standard: când se presupune că a avut loc crima?, respectiv unde se aflau? și ce făceau, la acea oră, toți suspecții? Din desfășurarea investigației, detectivul descoperă că unii suspecți nu au niciun alibi, ceea ce i-ar putea elimina din anchetă, dacă n-au avut nici mijloacele, nici motivul, nici oportunitatea de-a comite fapta investigată. Prin contrast, pentru cei care aveau și mijloacele, și motivul, și oportunitatea, detectivul poate descoperi că alibiul fusese fabricat dinainte.

Și, după toată povestea cu greva, cred că e momentul să pun pe masă această ipoteză: că proiectul România educată al Președintelui Iohannis e doar un alibi fabricat dinainte. Nu, nu-l cred pe el (unic) responsabil de starea jalnică în care a ajuns educația, însă spun că, în opinia mea, dl Iohannis și-a pregătit din timp, și-a preconstituit un alibi, ca să scape basma curată, atunci când îi este evaluată performanța prezidențială. Toate textele scrise în ultima lună de diverși analiști și jurnaliști care-au afirmat că, timp de 2 mandate, dl Iohannis n-a reușit nici măcar reforma în educație—toate!—pot fi întoarse azi, după ce a fost adoptată încă o ordonanță de urgență.

Azi, cei 10 ani petrecuți de dl Iohannis la Palatul Cotroceni primesc o evaluare mai degrabă okay—uite, dragă, măcar a dat salarii mai bune la profesori; păi, ce, Băsescu ne-a scăpat de corupție? sau Constantinescu de securiști? La asta mă refer, când spun că România educată a fost doar un alibi preconstituit. Dl Iohannis a pornit într-o direcție bună cu reforma electorală, dar s-a plictisit de subiect, iar ce-avem acum în peisajul partidelor e la fel de deficient ca-n 2014; s-a luat în coarne cu „elefanții” din Guvernul Grindeanu pe tema reformei din justiție, dar a obosit repede, iar ce-avem acum e mai prost decât înainte de ministeriatul dlui Iordache-altă-ntrebare; și putem continua, că eu n-am văzut progrese nici în sănătate, nici în administrație, nici în diplomație... Poate că există progrese în apărare, da' dl Iohannis a ales să le pună la secret. Evaluarea mea e că singurul lucru pe care a reușit cu adevărat să-l facă dl Iohannis (probabil din noroc chior, nu din planificare și/sau știință de carte) a fost să nu permită alunecarea totală a României pe calea iliberală.

Concluzia intermediară a acestui text este așa: nu-l mai cauționați pe dl Iohannis cu alibiul său preconstituit! Nu merităm noi să ne coborâm standardele atât de jos! Au fost 10 ani (bine, doar 9, deocamdată), în care statul român a premiat numai și numai eforturile minimale, de prezervare a stărilor preexistente, eventual cosmetizate nițel, ca „să dea bine” în fața partenerilor externi.

De ce s-a întâmplat așa?, cum s-a ajuns aici? Teoria mea e că decidenții români, încă din vremea Guvernelor Văcăroiu-Ciorbea-Vasile (adică a doua jumătate a anilor '90) funcționează pe principiul LHF = lower hanging fruit. Le e mai comod să culeagă fructele care atârnă pe ramurile de jos ale pomului: chiar dacă-s trecute sau chiar viermănoase, fructele-astea sunt (cel puțin în aparență, pe termen scurt) mai bune decât nimic; și, dacă poți obține ceva cu efort minim, de ce să te obosești mai tare?! Doar că LHF înseamnă că niciodată nu vom avea la îndemână fructele cele mai bune, pentru că niciun decident nu-și propune să facă efortul de-a se cățăra până la ramurile de sus.

Așa și dl Iohannis—el prof, dna Carmen tot profă, iaca, ne-a propus un proiect LHF cu România educată. Chiar și mult-trâmbițatele școli-pilot sunt tot din categoria LHF, chiar dacă-s un pic mai sus pe ramuri și e nevoie să te ridici pe vârfuri ca să le culegi. Soluția cu rotirea premierilor e tot din categoria LHF—deși beneficiile organizării de alegeri anticipate ar fi mai mari, decidenților le e lene să planifice, să muncească, să-și tragă un scaun pentru a culege fructe de pe o ramură mai înaltă. Ordonanțele de urgență sunt definitorii pentru categoria LHF—denotă lipsa funciară de voință politică pentru dezbateri parlamentare „cu mintea-n cap,” dar și incapacitatea totală de planificare în rândul partidelor aflate la guvernare, deficitul lor bazal de resursă umană/inteligență.

În fine, până și salarizarea profesorilor e din categoria LHF, atât pentru decidenți, cât și pentru liderii sindicali, ca să nu mai zic că și pentru profii obișnuiți—pentru că nu rezolvă nimic pe termen lung, ci e doar o altă ajustare/peticeală de parcurs. Și, la fel ca-n justiție, anticorupție, lustrație sau orice alt domeniu de politici publice, când operezi doar cu ajustări incrementale și/sau peticeli din categoria LHF, n-ai cum să realizezi o reformă de substanță—dimpotrivă, te asiguri că viitorul va fi tot o băltire comodă; iar eu am mai scris pe-aici că «ce băltește se-mpuțește».

Concluzia mea de azi e că subiectul social deschis de această grevă ne va bântui încă vreo 2 ani, pe puțin—mai exact, consecințele modului în care a fost deschis conflictul, ca și cele ale modului în care a fost el închis (și-alea bune, și-alea rele—consecințele, zic). Va afecta rezultatele tuturor alegerilor de anul viitor și deciziile tuturor guvernelor care vor funcționa până în septembrie '25, dacă nu chiar și mai departe. Mi-aș dori să învățăm, ca societate, că nu mai merge cu LHF—există un semn că lecția asta începe să fie învățată: l-am auzit în acest episod de podcast, unde profii au început să vorbească despre demnitate/respect.

• Dacă noi toți vom înțelege că-i vorba de demnitatea umană, de respectul pentru drepturi și libertăți, de respectul pe care cei puternici îl datorează celor vulnerabili, de respectul față de supremația legii, de respectul față de deciziile planificate chibzuit și de respectul față de viața oamenilor în societate (cu autonomie, libertate și responsabilitate), atunci vom progresa și ne va fi mai bine tuturor.
• Prin contrast, dacă ne va interesa mai degrabă „să scăpăm basma curată” la judecata istoriei, atunci va câștiga teren discursul a(i)urist despre „demnitatea națională” și vom continua să băltim și să ne împuțim—cu un alibi preconstituit cu bună știință.

sursa foto: Recorder (ușor ajustată)