Nu, nu e vorba despre sfecle! [oricum, aia se scrie beets, de fapt] Nu e nici vreun barbarism anglofil legat de bețivi. Nu e nici măcar vorba despre bătăile tobei/ritmului dintr-o melodie, cu atât mai puțin despre bătăile inimii. Dar e vorba despre bătăi: pluralul de la «bătaie de joc»! Așa am simțit, când am citit știrea asta—că Justiția României își bate joc de mine. Că, după aproape 25 de ani de când am început să pun și eu umărul la reformele din Justiție, mi s-a pus capac, mi s-a găsit cel mai înalt nivel al «acului de cojoc».
Așadar, Înalta Curte, cea care realizează Justiția în țara asta, a decis că un om are dreptul să nu-și declare bunurile pe care le-a dobândit ilicit, pentru că nu poate fi obligat să se autoincrimineze. Adică, stai, Justiția consideră că e «nedrept» ca statul să-ți ceară să spui adevărul în declarațiile de avere? Da! Aici s-a ajuns.
Acuma, să vă zic de ce nu mă miră, deși mă revoltă. Eu spun de multă vreme că Justiția nu are menirea de-a face dreptate, ci doar pe-aceea de a stinge conflicte. În acest caz, ÎCCJ a stins conflictul dintre inculpatul A (un politician) și DNA (serviciul teritorial din Galați). Pentru mine, spectator din public, conflictul ăsta era despre Adevăr, iar dreptatea ar fi însemnat condamnarea inculpatului A pentru că a mințit prin omisiune. Pentru ÎCCJ, însă, conflictul ăsta a fost despre litera legii, nu despre spiritul ei; iar judecătorii i-au făcut dreptate inculpatului A împotriva unui text de lege,* ignorând că ei se află, de fapt, în slujba statului și a societății—ei au stins conflictul fără să le pese de valoarea socială ocrotită de lege!
Altfel spus, succesiunea logică pe care o văd eu e așa: Societatea are niște valori pe care le vrea ocrotite. Pentru asta, trimite niște reprezentanți în Parlament, să pună în texte de lege acele valori, să fie ocrotite de puterea de constrângere a statului, spre satisfacția colectivă a societății. Legea care cuprinde acele valori este pusă la încercare de un mincinos, iar cazul ajunge la judecată. Mincinosul pune în talerele Justiției două valori: pe un taler pune Adevărul—valoarea socială pe care întreaga societate o dorește ocrotită; pe celălalt taler pune principiul de drept că nimeni nu poate fi obligat să se autoincrimineze. Frumoasă stratagemă! O apreciez fără disimulare, pentru că dă dovadă de-o viclenie hîtră. Dar m-aș fi simțit mult mai bine dacă judecătorii ar fi zis „ofsaid, tăticu!, e incorectă această contrapunere—îți zicem noi că pe celălalt taler e Minciuna, nu Autoincriminarea!”
De-asta mă revoltă, deși nu mă miră. Așa cum scriam și anul trecut, vedem că există magistrați care se fac preș în fața politicienilor. Uneori, pot să-nțeleg din ce motiv fac ei așa ceva, însă tot mi se pare inacceptabil. De fapt, e important să ne dăm seama că este inacceptabil, indiferent de motive! Nu știu dacă situația din decizia ÎCCJ va mai fi îndreptată vreodată, dacă inculpatul A va mai ajunge vreodată să răspundă pentru ce și cum a mințit. Dar ce ne facem cu judecătorii care pare că s-au predat în acest caz și prin această decizie, terfelindu-și profesia și scuipând pe valorile sociale ocrotite de lege? Eu cred că n-ar trebui să existe astfel de judecători și mă aștept să văd că apare măcar un organism profesional al magistraților care să spună că acei oameni trebuie ostracizați din breasla slujitorilor legii.
Vestea proastă e că, din 1999 încoace, adică de când am început eu să lucrez pe teme legate de reforma justiției, rareori am găsit un organism profesional al magistraților care să aibă curajul de-a spune așa ceva—de obicei, astfel de organisme se veștejesc repede: cu atât mai repede cu cât au curajul să spună astfel de lucruri mai răspicat. Vestea și mai proastă e că „legile justiției” sunt permanent modificate în Guvern și-n Parlament (într-o bătaie de joc care durează deja de vreo 5 ani, inclusiv zilele-astea), tocmai în beneficiul politicienilor, infractorilor, mincinoșilor și al acelor magistrați care se predau—nicidecum în sprijinul valorilor sociale și/sau cetățenilor.
Singura veste bună e că bătăile de joc nu pot continua la nesfârșit, așa cum s-a văzut măcar în cazul ministrului-plagiator Cîmpeanu. Numai că veștile bune se răspândesc mai greu, iar curajul de-a ne pune pavăză pentru Adevăr nu se găsește pe toate drumurile. Senzația că ni se pune capac va reveni—important e să nu ne descurajăm și să ne pregătim și noi un ac de cojocul lor!
sursa foto: aliexpress.com (alterată nițel)
Notă explicativă:
*) Situația mai e absurdă și din altă perspectivă: Când zic că Justiția are doar menirea de-a stinge conflicte, eu mă refer implicit la faptul că Justiția face asta în numele Statului și în beneficiul Statului. În cazul ăsta, Justiția s-a folosit de puterea de constrângere a Statului tocmai împotriva capacității Statului de-a afla Adevărul. Așa se-ntâmplă când Justiția ajunge să fie înfăptuită strâmb, iar Statul ajunge să fie capturat de politicieni, ce să și faci 🙁
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}