Nu-mi vine să cred cât de repede a trecut prima lună din acest an! Am început în forţă, cu un training la Chişinău, urmat de startul celei de-a 11-a ediţii de Lideri pentru Justiţie. Iar, de vreo 2 săptămâni, mă agit ca un pozitron cu energie înaltă, într-un univers paralel—şi mi-e foarte bine aşa. Adică am început să lucrez la un proiect de consultanţă foarte mişto, cu bătaie lungă pentru viitor!
Însă voiam să scriu despre altceva: Pe la mijlocul lui ianuarie, am primit invitaţii să mă înscriu în competiţia (aşa-zis internă) pentru Comisia de Integritate a Alianţei USR PLUS. Mai exact, competiţia pentru ocuparea celui de-al şaptelea loc din Comisie, rezervat unui independent. Şi-am primit invitaţia asta de două ori, în decurs de câteva zile—şi de la USR, şi de la PLUS. M-am simţit onorat, însă am refuzat. Şi scriu aici de ce, să rămână scris, în caz că apar vreodată întrebări despre acest episod:
Aş fi putut motiva refuzul cu explicaţia că sunt implicat într-un proiect nou, căruia vreau să-i dedic tot timpul şi toată atenţia. Dar mi-am dat seama că motivarea asta era doar circumstanţială, deci nu foarte onestă. Adică adevărul e că nu voiam să-mi fac timp pentru Comisia lor. Aşa încât am motivat substanţial, chiar în timpul convorbirilor telefonice pe care le-am avut, atunci când am primit invitaţia: Prietenului de la USR i-am spus că n-am încredere în această construcţie, iar prietenului de la PLUS i-am mai spus şi că n-aş putea face treaba asta cu inima deschisă.
Am destul de mulţi prieteni în USR şi-n PLUS. Sunt oameni foarte mişto şi am încredere deplină în ei—altfel, nu mi-ar fi prieteni! Doar că ei încă n-au reuşit să construiască o structură politică în care să am încredere, nici colo, nici colo. Poate că vor reuşi după anunţata fuziune? Nu ştiu, nu-mi fac iluzii, sper că n-am nici aşteptări exagerate—«dăcât» observ (în timp ce mă ocup de proiecte care chiar mă animă şi mă entuziasmează, proiecte în care pot să lucrez cu inima deschisă).
Blogul meu e plin de critici la adresa acestor două partide şi alianţei dintre ele, însă prietenii mei fie nu mă citesc, fie mă ignoră (tocmai pentru că am ales să rămân doar observator), fie încă n-au găsit calea pentru a transforma criticile mele în decizii politice. Nu-i bai, în calitatea mea de simplu cetăţean (neafiliat politic, dar activ în sfera politicii româneşti), eu am la îndemână mai multe mijloace politice prin care să-mi fac auzită vrerea. Supposably 😛
sursa foto: arhiva personală, Bucureşti, februarie 2019
bonus: m-am gândit să vă (în)cânte o vrăbiuţă veritabilă 😉
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}