Nu, nu m-am apucat să scriu despre insula din Pacific, deși mi-ar plăcea s-o vizitez cândva. Noi să fim sănătoși și să fie pace! Când scriu GUAM, mă refer la țările din vecinătatea estică a Uniunii Europene, care aveau deja perspective de aderare la UE, chiar și înainte de război. Acum, în timpul războiului, Georgia (joi), Ucraina (încă de luni) și Moldova (tot joi) chiar au semnat cererile de aderare la UE; din păcate, Armenia (și Azerbaidjan) s-a(u) pierdut pe drum, dar sper că vor reveni în ștafetă. Mi-e mie important să las aici câteva gânduri despre aceste evenimente din politica europeană, despre proiectul european.
Sunt conștient de implicațiile economice ale războiului, după cum sunt conștient și de potențialul economic al acestor țări—nu pe deplin, da' am o idee. Iar UE, așa cum am învățat eu despre ea, a pornit și s-a înfăptuit din rațiuni economice. Însă lucrul ăsta s-a schimbat, pe măsură ce-a trecut timpul. Ba mai mult, e important să ne amintim și de scopul inițial al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului—de a preveni un nou război în Europa. Sunt de părere că UE înseamnă, azi, mai mult un spațiu de valori, decât o simplă piață comună ori o simplă afacere economică.
Ucraina apără, în acest război, niște valori europene destul de clare, după părerea mea: demnitatea umană, libertatea (inclusiv în accepțiunea de „neatârnare”) și statul-de-drept; alături de ele, desigur, vine economia de piață—și, pe măsură ce mă gândesc mai mult, eu văd că primele trei îi dau substanță celei de-a patra. Cu astea patru valori—plus democrație pe bune—cred că se poate construi o pace socială durabilă! Sigur că UE n-a ajuns încă la idealul înfăptuirii sau întrupării acestor valori în viața de zi de zi, dar se află suficient de aproape. Dacă mai reușește și pariul legat de schimbările climatice, probabil că devine cel mai sigur și mai plăcut loc din lume—poate chiar mai simpatic decât o insulă din Pacific.
După cum scriam și luni, sunt foarte recunoscător pentru poporul ucrainean, care apără aceste valori, literalmente, cu arma-n mână. A preluat ștafeta și deja face mai mult și mai bine decât am făcut eu până acum. Constatarea mea e că UE o fi plecat la drum (acum vreo 70 de ani) doar cu niște obiective economice, dar istoria a împins-o în direcția de-a deveni un spațiu al valorilor (morale sau doar politice?), al unor idealuri de adevăr, bine și frumos care—cred eu—definesc cu adevărat ce-nseamnă să fii om! Din perspectiva asta, spun că sunt absolut încântat de aceste cereri de aderare semnate de Ucraina, Moldova și Georgia. Știu că nu va fi ușor, dar sunt încântat! Și le țin pumnii în această ștafetă!*
Nu știu cum vor evolua lucrurile și recunosc că vestea venită ieri de la Tiraspol mă face să-mi fie frică pentru Moldova și Ucraina. Îmi doresc tare mult ca locuitorii Transnistriei să-nțeleagă că, dacă rămân parte din ștafetă, dacă devin cetățeni UE, se pot bucura de demnitate, libertate și dreptate. În plus, că pot avea acces la bunăstare, într-un termen destul de scurt, rezonabil. Poate că, dacă n-ar fi apărut războiul, Transnistria și-ar fi putut croi drumul spre bunăstare și-n altă direcție—dar, acum, după război, într-o ipotetică Novorossie, bunăstarea oamenilor trăitori în Transnistria (indiferent de etnie) ar fi exact ca proverbiala blană a ursului din pădure, adică incertă, impredictibilă și inexigibilă. [Actualizare, 9 martie: mi se pare foarte inspirat și elegant mesajul dlui Marcu, pe Facebook.]
Cu alte cuvinte, sunt și un pic înspăimântat, nu doar încântat. Cred că e firesc să fie așa în fața unor schimbări istorice. Nu mi-aș fi închipuit, după '89, că mai apuc să mai trăiesc încă o astfel de schimbare în timpul vieții mele. Dar mai realizez și că-i foarte posibil ca 1989 și 2022 să fie, de fapt, începutul și sfârșitul aceleiași schimbări. Și că eu nu-mi dădeam seama ce mi se-ntâmplă cu adevărat. Dacă-i pe-așa, nu-mi pare rău deloc, în ciuda tuturor frustrărilor de pe parcurs. Încă mai e de lucru la proiectul european și știu că voi mai trăi multe astfel de frustrări—da' perspectiva asta îmi dă energie și speranță! E o ștafetă îndelungată... Nu e un sprint, ci e mai aproape de-un maraton.
Spuneam că mi-e mie important să-mi las aici gândurile care mă-ncearcă-n zilele astea: Nu cred că oamenii sunt fundamental buni, dar cred că-și doresc să fie buni, că pot învăța să fie buni și că merită să trăiască într-un timp, mediu, spațiu și/sau regim politic care le facilitează facerea de bine. Atunci când oamenilor le vine ușor să facă ce-i bun/bine/drept, viața e mai frumoasă: atunci ne putem respecta reciproc demnitatea, ne putem bucura împreună de libertate, ne putem încrede în semenii noștri, fără teamă de abuz, înșelătorie sau nedreptate, ne putem bucura de bunăstare și de sănătate. Asta înseamnă, pentru mine, ștafeta UE: speranță de mai bine!
sursa ilustrației: prelucrare după Facebook/Yuval Robichek, 2019
Notă explicativă:
*) Le țin pumnii și Armeniei sau Azerbaidjanului. Le țin pumnii și Serbiei, Macedoniei, Albaniei, Muntenegrului și Bosniei; inclusiv Kosovei. Chiar și Turciei, Belarusului și Rusiei—numai că ultimele trei au teribil de multe probleme de rezolvat în privința democrației interne, deci perspectivele lor sunt ceva mai îndepărtate.