Vibrează și vuiește internetul de limbă română: „nu ne mai f..reacă nimeni la icre cu eMCeVeu' ăla!” (vezi aici, aici și, mai ales, aici). Mi-s teribil de plictisitoare „rafinăriile de maniere,” „frazele sforăitoare” și „tiradele distilate” care-au apărut ca reacție la această știre.* Ba chiar văd speculații despre cum vom fi primiți și-n spațiul Schengen (în timp ce eu tot cred că mai degrabă nu). Așa că, prin contrast, mi-am adus aminte de banco-fabula cu șoricelul:
Era frig de crăpau pietrele, iar șoricelul alerga prin ogradă, căutând ceva de mâncare. Cum se strecura el printre paiele de pe podeaua dintre grajd și staul, s-a nimerit și pe la coada vacii, care i-a scăpat o mare balegă-n cap. Oarecum blocat, măcar și-a dat seama că acolo era cald... Numai că-i rămăsese coada pe-afară, așa că pisica l-a-nhățat și, după ce l-a curățat, l-a și înfulecat.
Morala hilară e cuprinsă în aceste concluzii:
1—Nu oricine te bagă în căcat îți vrea răul;
2—Nu oricine te scoate din căcat îți vrea binele;
3—Dacă tot ești în căcat, poate-i mai bine să te-afunzi pe de-a-ntregul.**
Nu, n-am să speculez nici despre cine-s vaca, șoarecele și pisica în cazul MCV, pentru că-s posibile cel puțin 3 scenarii diferite, deci 3 x 3 = minimum 9 seturi de instituții și/sau personaje (și-apoi m-aș simți nevoit să scriu și despre elefantul din cameră). Dar amintesc aici o știre din decembrie trecut, când CJUE spunea că recomandările MCV erau obligatorii pentru România. Iar asta era, la acea vreme, o garanție pentru judecătorii noștri și pentru independența justiției față de deciziile politice arbitrare sau discreționare (atât unele Decizii ale CCR, cât și unele OUG de la Guvern, unele Legi adoptate de Parlament și chiar unele Hotărâri ale ÎCCJ pot intra în categoria deciziilor politice).
Ce se va întâmpla cu acea garanție? La prima vedere, ea dispare pentru viitor. Dacă mă uit și la recent-promulgatele și recent-criticatele „legi ale justiției,” senzația mea e că justiția românească rămâne-n vânt, fără vreo pavăză, la cheremul absolut al politicienilor și la bătaia de joc a tuturor netrebnicilor dinlăuntrul sistemului—mai cu seamă ale celor cărora le plac arbitrariul și puterea discreționară. O analiză mai atentă ne spune că nu-i totul pierdut—se mai pot găsi remedii, inclusiv prin apelul repetat la CJUE, numai că asta va cere timp și foarte multă răbdare. Iar tot domeniul ăsta devine înfiorător de impredictibil!
Da, îmi pun și eu niște speranțe în Raportul privind statul de drept (prescurtat fie RSD, fie RLR) și în faimosul PNRR, pentru că aceste instrumente folosesc „biciul și zăhărelul” mult mai bine decât MCV (care încă n-a răposat, dar e în comă indusă), pe sistemul dacă vreți bani, faceți reforme și vi le finanțăm; dacă nu faceți ce-ați promis, vă luăm banii înapoi, cu dobândă și penalități, exact cum face fiscul vostru cu oamenii obișnuiți! Numai că niciunul dintre aceste instrumente n-a putut și nu poate suplini (ori complini) lipsa dorinței decidenților români de-a face bine în justiție; și niciunul dintre ele nu poate stârpi din fașă dorința altor decidenți români de-a face rău în justiție.
De prin 2019 scriu pe acest blog despre riscul de băltire în societatea românească, în politica, administrația și justiția de la noi, până prin 2028—un întreg deceniu pierdut exclusiv din neglijență și prostie. Deja începe să pută a putreziciune în balta asta, în care ne complacem. Poate să fie călduț și aparent bine, ca-n cazul șoricelului. Dar cred că-i cazul să punem mâna să ieșim din băltire, să ne facem curat în ograda justiției și să ne integrăm pe deplin, să trăim decent în satul european!
sursa foto: DesiComments.com (ușor ajustată)
Note explicative:
*) Expresii preluate din opera nemuritorului și mereu-actualului Caragiale (vezi cel puțin Actul II, Scena IX din „O scrisoare pierdută”).
**) Evident, nu-s deloc de acord cu cea de-a treia concluzie!
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}