Optimism (RO, lung)

Scriu aceste rânduri în primul rând pentru mine, pentru liniștea mea sufletească. Nu prea mă pricep la politică externă și/sau relații internaționale, cu atât mai puțin la ce înseamnă strategii de apărare ori război. Dar ce se-ntâmplă în lume chiar îmi afectează viața. De exemplu, starea de neliniște și răsturnările de situație de pe scena internațională îmi ocupă atât de mult spațiu în minte și în suflet, încât nu mă mai pot concentra la ce am de făcut în meseria mea. În plus, am și o cunoștință apropiată care a alunecat pe panta „suveranistă,” iar asta îmi ocupă și mai mult timp.

În weekendul care-a trecut, aveam programată o întâlnire cu această persoană. M-am pregătit sufletește pentru o conversație dificilă. Am fost convins că urma să aducă vorba despre ce se-ntâmplă în/cu Ucraina, băgând bățul prin gard cu idei prefabricate. Adică idei chipurile „suveraniste,” despre care nici nu mai știu dacă sunt pro-americane sau pro-ruse, anti-ucrainene, anti-europene, anti-soroșiste sau de alt fel... La fața locului, însă, persoana în cauză m-a surprins cu o referire la tragedia de la Casa Albă: „Ai văzut, sărmana ambasadoarea aia a Ucrainei, cum plângea, săraca?”

Parte din ce scriu mai jos sunt gânduri pe care mi le formulasem înainte de întâlnirea din weekend. Adică, pe lângă pregătirea sufletească pentru o astfel de conversație, am căutat să mă pregătesc și pe substanță. Am citit mult, am urmărit niște podcasturi, am căutat să înțeleg... Și las aici ce-am înțeles eu, cu speranța că, după ce termin de scris și după ce public pe blog, mă voi putea întoarce liniștit la ce am eu de lucru. Împart ce-am înțeles eu în două mari categorii—prima e despre propunerile alternative privind Ucraina; a doua e despre cum interpretez eu lumea de azi și de mâine.

De unde privesc eu lucrurile, pare că lumea ar vrea să depășească faza expectativă din ultimii 3 ani (de tipul „da, e o tragedie, ajutăm cu ce putem, dar nu ne putem implica mai mult”) și să intre într-o fază decisivă (de genul „gata, e cazul să închidem acest capitol grotesc”). Adică părțile implicate au început să-și contureze o (nouă?) idee despre cum ar putea arăta succesul—și rândurile de mai jos descriu ce cred eu că-și doresc ei/ele pentru etapa post-război:

• regimul lui Putin dorește „să mulgă” cât se poate de mult din situația existentă, ba chiar s-o prelungească indefinit, deși cred că un conflict înghețat i-ar prinde mai bine (ar fi mai ieftin) decât unul fierbinte; din punct de vedere constituțional, Rusia a încorporat deja teritoriile ocupate din Ucraina, asupra cărora și-a extins și umbrela nucleară; la limită, cred că poate accepta crearea unui stat-marionetă în estul Ucrainei (adică o formă de pseudo-renunțare la teritoriile ocupate, dar și o consfințire de durată a conflictului înghețat), deși cred că-și dorește să subjuge, pe deplin, întreaga Ucraină, în scopuri de exploatare (un concept despre care am mai scris în aprilie 2022 și la care voi reveni mai jos);
• regimul lui Zelenskyy dorește reîntregirea țării, pedepsirea lui Putin și garanții de securitate pentru Ucraina (reconstrucția poate fi importantă, dar e un punct cu adevărat subsidiar, neprioritar la acest moment); la limită, cred că poate accepta o formă de exploatare temporară din partea occidentalilor (chiar în estul Ucrainei), dacă se dovedește că ăsta e prețul pe care e nevoit să-l plătească (desigur, integrarea europeană ar mai îndulci gustul amar al exploatării); în ruptul capului nu poate accepta ideea unui stat marionetă în estul Ucrainei și, cu atât mai puțin, subjugarea deplină a Ucrainei față de Rusia;
• regimul lui Trump dorește încetarea focului (prin orice mijloace), astfel încât să se poată trece la masa negocierilor; în negocieri, totul poate fi tranzacționat și exploatat (din nou, cuvântul ăsta!), mai puțin imaginea de „pacificator glorios” a lui Trump; adică el se poate juca și cu reîntregirea țării, și cu pedepsirea lui Putin (care nu-i neapărat o prioritate pentru Trump), și cu garanțiile de securitate, mai ales dacă poate exploata reconstrucția post-conflict; la limită, cred că Trump poate accepta crearea unui stat marionetă în estul Ucrainei, dacă și pe asta o poate exploata cumva (voi reveni la acordul privind mineralele rare);
• aliații europeni și britanici își doresc și ei încetarea focului (dar nu prin orice mijloace) și negocieri care să conducă la reîntregirea Ucrainei și garanții de securitate în Europa; cel puțin pe termen scurt, își doresc păstrarea umbrelei nucleare americane asupra continentului; pedepsirea lui Putin nu li se pare o prioritate acum, ci o necesitate pentru mai târziu; se vor lupta din toate răsputerile contra ideii de-a apărea un stat marionetă în estul Ucrainei, dar sunt conștienți de faptul că instituirea unei linii de demarcație (primul pas către armistițiu) poate avea exact acest efect (la fel ca-n Cipru sau în Moldova).

Deocamdată, e clar că aceste dorințe nu sunt aliniate. Aparent, dorințele lui Putin sunt oarecum compatibile cu ale lui Trump, în timp ce ale lui Zelenskyy sunt mai degrabă compatibile cu cele ale aliaților europeni și britanici. Toate convulsiile din ultima vreme (care nu mă lasă pe mine să mă concentrez la ce am de făcut) au privit în mod nemijlocit eforturile de aliniere a acestor dorințe:

• Trump pare că s-a oferit să exploreze și să extragă minerale rare în/din estul Ucrainei (teritoriile ocupate), pretinzând că așa l-ar descuraja mai eficace pe Putin, care (chipurile) știe de frica Americii (și noi „trebuie” să-l credem pe cuvânt pe Trump); dar senzația mea e c-ar fi nevoie și de acordul lui Putin, nu doar de-al lui Zelenskyy, pentru a porni acel proiect minier—adică e important să nu uităm că, acum, constituțional, Rusia consideră că teritoriile alea sunt ale ei (știu că-i o pretenție ineptă, da' zic că-i important să ținem cont de ea);
• Zelenskyy, la rândul lui, pare că s-a oferit să semneze orice acord care i-ar putea aduce garanțiile de securitate, însă cu condiția să nu apară undeva vreo linie de demarcație care-ar putea deveni germenul unui viitor stat marionetă; senzația mea e că nimeni nu-l poate convinge pe Putin, cu vorba bună, să se retragă pe granițele de dinainte de februarie 2022—iar cu arma-n mână e extrem de dificil, când toată lumea pare extenuată de cei 3 ani de război (și bănuiesc că și poporului ucrainean i-ar prinde bine un pic de liniște sufletească);
• aliații par că s-au oferit să garanteze militar rezistența Ucrainei, poate chiar și menținerea păcii (dacă se obține un armistițiu, ori chiar și-n viitorul conflict înghețat), dar fără să ducă neapărat trupe în teatrul de război actual, fără să ajute decisiv la alungarea lui Putin dincolo de granițele cunoscute de dinainte de 2022 și, respectiv, doar dacă americanii își mențin umbrela nucleară asupra Europei; iar senzația mea e că Trump nu poate fi convins cu vorba bună, pentru că nu pare să vadă vreun beneficiu concret/solid, ci numai complicații.
  (de exemplu, condiția aliaților europeni pare să implice extinderea umbrelei nucleare americane asupra Ucrainei, ceea ce i-ar complica îngrozitor lui Trump relația cu Putin; suspendarea ajutorului american pentru Ucraina pare deja să fie un îndemn din partea lui Trump ca francezii și britanicii să-și extindă umbrelele lor nucleare asupra Ucrainei, mizând pe faptul că Macron și Starmer nu ar avea capacitatea de-a face asta)

Nu cred că există acum cineva care să aibă o soluție viabilă pentru alinierea tuturor aspectelor discutate mai sus. Deocamdată, e bine că se discută (chiar dacă tonul discuțiilor e belicos și, uneori, nesimțit—cum a fost cazul de la Casa Albă), iar cheia pare să fie la Trump, din păcate. Zic „din păcate,” pentru că Trump reflectă aceeași atitudine de «exploatare» pe care am văzut-o la Putin. Și reiau, pe scurt, ideea pe care am lansat-o în 2022, odată cu acest tabel:

[conținut adaptat după Hosch (2007), Getting (2007) și Felberg (2017)]

Scriam, la acea vreme, că Putin pare blocat în trecerea de la globalizarea de tip 2.0 la cea de tip 3.0, deoarece mi se pare că atitudinea lui concepe optimizarea doar ca «exploatare»—o formă de producție extinsă la paroxism. Din păcate, Trump pare să aibă o atitudine similară (îmi vine să-i zic comportament de prădător sau chiar „prăduitor”), doar că la nivelul 4.0, adică modul în care cred eu că vede el interconectarea are ca scop «exploatarea» relațiilor deja optimizate. De-asta mă irită îngrozitor ce spune și ce face—pentru că mi se pare că Trump „mulge” acum aranjamentul de securitate NATO (deja optimizat) aproape în același fel cum Putin „mulge” războiul pe care l-a declanșat.

Prin contrast, Zelenskyy și aliații îmi par bine ancorați în atitudinea corectă privind interconectarea. Dacă înțeleg bine, în cercurile lui Trump, atitudinea asta se traduce prin expresia „construirea capacităților” (cum spune congresmanul republican Dan Crenshaw) și m-aș bucura să descopăr că asta poate fi direcția pentru a depăși blocajul care-a apărut după momentul grotesc de la Casa Albă. Desigur, am intrat deja (de vreo 2 paragrafe încoace) în partea a doua, care se referă la cum interpretez eu lumea de azi. Numai că mai am de făcut o adăugire filozofică, într-o notă constituțională, cu care sper să-i înduplec și unii dintre gânditorii „suveraniști.”

Pentru mine, e foarte important art. 15 din Constituție, intitulat „Universalitatea.” E primul articol referitor la drepturile, libertățile și obligațiile cetățenilor români. Deși nu e explicit scris acolo, opinia mea e că art. 15 transpune în dreptul românesc imperativul categoric al lui Kant. Cu alte cuvinte, la orice comportament m-aș uita, al oricui, să-l analizez din perspectivă românească și să-l normez ca și când aș vrea să devină o lege universală. Acum, cu ajutorul acestui exercițiu de gândire, pot să mă uit din nou la dorințele celor 4 părți aflate în conflict, că poate descopăr niște lucruri noi:

• «exploatarea» care pare să le fie atât de dragă lui Putin și Trump nu poate deveni o lege universală, pentru că încalcă demnitatea persoanei și a națiunii, libertatea personală și autodeterminarea poporului, dreptul la viață și cel la integritate corporală alături de integritatea teritorului strămoșesc, respectiv pentru că încalcă obligațiile asumate de state, prin tot felul de tratate (nu doar cele „globaliste,” asupritoare, ci mai ales cele bilaterale, considerate drept voluntare/libere);
• însă interconectarea promovată de Zelenskyy și aliați, chiar și sub denumirea de „construirea capacităților,” ar fi foarte bine să devină o lege universală, căci recunoaște dreptul la autodeterminare al fiecărui popor și al fiecărui individ, le dă dreptul să-și negocieze drept și suveran pozițiile, ba chiar le ajută acolo unde au nevoie de mai mult, în numele echității și solidarității (deci elimină din scenă și „jugul,” și „statul în genunchi,” inclusiv în privința tratatelor globale/multilaterale).

Oricât ar părea de ciudat, exercițiul ăsta de gândire duce la concluzia că idealurile societății deschise și ale statului de drept, cu respect față de demnitatea persoanei și față de drepturile și libertățile fundamentale (inclusiv ale minorităților), cu transparență și competență și responsabilitate în serviciul public, cu separația puterilor în stat și mecanisme de verificare și contrapondere, cu evitarea corupției și conflictelor de interese, cu respectarea supremației legii, ... exercițiul ăsta duce la concluzia constituțională că e-n interesul nostru să sprijinim linia de acțiune pe care o promovează Zelenskyy și aliații europeni și britanici.

Acum sunt mai liniștit, pentru că am scos din mine gândurile care mă măcinau de o săptămână încoace. Parcă s-a făcut lumină în mintea mea și-n sufletul meu 😄 Sigur că mă-ntreb dacă nu cumva m-am lansat într-un raționament circular?, dacă nu cumva m-am lăsat pradă propriilor mele prejudecăți?, dacă nu cumva mă simt bine doar pentru că mi-am (re)confirmat propriul mod de-a vedea lumea? Poate că am greșit, caz in care aștept critici, întrebări, observații, dialog! Și recunosc că mă bucur că încă mai sunt capabil de optimism! 😄

Ah, și un ultim detaliu, tot optimist, chiar dacă-i din categoria neașteptatelor și surprinzătoarelor răsturnări de situație: Persoana apropiată, cu care m-am întâlnit în weekend (dar cu care n-am mai apucat să discut toate cele de mai sus), e foarte supărată pe „suveraniștii” români, pentru că au îndrăznit s-o atace pe Maia Sandu—și un astfel de comportament nu poate deveni o lege universală, căci e inacceptabil! Deh, fiecare pasăre pe limba ei piere, nu-i așa? Apropo, mă bucur tare mult că vom avea alegeri primăvara, pentru că ziua crește și e mai multă lumină—nu doar în ochi, ci și în suflet, în minte, în atitudine! ♥

sursa foto: Atlantic Council