A mai trecut o rundă de alegeri peste noi. Iar bulele de social media în care trăiesc eu sunt foarte debusolate. Explicaţiile există, însă nu toţi oamenii sunt dispuşi să le vadă, să le-asculte, să le simtă, să le-nţeleagă şi, mai ales, să-şi ajusteze percepţiile şi comportamentele. Prin contrast, eu nu-s deloc debusolat, ba chiar găsesc că rezultatele de ieri sunt fireşti (deşi am făcut nişte supraestimări), iar pe mine chiar mă bucură această realizare. Oricum, poate că textul ăsta explică mult mai bine din ce motiv am ales să-mi anulez buletinul de vot, respectiv din ce motiv îmi doresc ca NOTA (none of the above) să apară ca opţiune pe buletinele de vot din viitor.
Să explic niţel titlul, că-i nevoie de-un pic de imaginaţie: Haideţi să ne uităm la candidaţi ca şi cum ei ar fi România reală, deşi e pusă într-o capsulă sau sub un clopot de sticlă. Iar România, astfel ilustrată, e ca o familie tipică dintr-un mic municipiu-reşedinţă de judeţ (am în minte oraşe ca Bistriţa, Târgovişte ori Piatra Neamţ). Această familie e rezultatul politicii de industrializare forţată din timpul regimului comunist; nu se bucură de-un nivel de trai ridicat şi nici prea mari oportunităţi de dezvoltare nu are; foloseşte noile tehnologii doar la nivel minimal, nu creativ; e foarte interesată să pastreze aparenţele, mai ales faţă de celelalte familii din Europa şi America, dar nu ştie foarte exact după ce criterii îi judecă acele familii.
Klaus Iohannis este tatăl; Viorica Dăncilă este mama; Dan Barna este fiul cel mare; Mircea Diaconu e unchiul din partea mamei, care-i vizitează (din când în când) de la ţară; Theodor Paleologu şi Kelemen Hunor sunt nişte veri din partea tatălui; Ramona Bruynseels şi Alexandru Cumpănaşu sunt nişte veri din partea mamei. Tatăl şi mama pur şi simplu convieţuiesc, fără prea mare tragere de inimă, pentru că le e comod aşa: «dup-atâţia ani împreună». Acolo unde o fi fost cândva iubire, acum e doar reproş—că nu-i bine călcată o cămaşă, că nu trebuia aruncat gunoiul la ora asta, că n-au reuşit să salveze aparenţele într-o anumită situaţie: «oare ce-or să zică vecinii?» Ei n-au încredere unul în celălalt, dar acceptă să trăiască împreună, că «nu-ţi mai schimbi viaţa, aşa, de la o vârstă!» Ei nu ştiu foarte exact cu ce se ocupă fiul cel mare, dar se bucură că se descurcă singur, în sensul că nu le mai cere bani.
Cine să reprezinte această familie, plină de stereotipuri? (De observat că familia nu-i deloc preocupată de ce se-ntâmplă în vecinătatea rurală a oraşului în care locuieşte!) În ce sens s-o reprezinte, ca să facă ce? Nu ştim, pentru că nu ne-a zis nimeni şi, mai ales, pentru că n-am avut conversaţia asta în familie. (Nici măcar nepoţii nu ne-au pus vreo întrebare, pentru că sunt deja sătui de răspunsurile paternaliste pe care le primesc în mod obişnuit.) Fiul cel mare a propus o idee de schimbare, la fel şi verii săi—fiecare cu altă perspectivă; ba chiar şi unchiul—cu reproşurile lui. Ideea e că, la fel ca orice alţi oameni, în condiţii de ambiguitate în privinţa cerinţelor, scopurilor şi motivelor, din teamă de ceva nou şi necunoscut în sfera ideilor de schimbare, avem tendinţa naturală de-a rămâne în aranjamentul cunoscut—pentru că, aparent, e comod.
Aici apar nişte nuanţe: Pentru că tatăl refuză să joace rolul de „tătucă” (deşi şi el e paternalist până-n măduva oaselor), mama atacă pe flanc; se propune drept mămucă, dar intuieşte că familia e obişnuită cu o figură masculină, aşa încât îşi trage o pereche de pantaloni şi se prezintă-n cursă drept „mămucul.” Sigur că-i penibil şi ridicol pentru toată lumea, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei. Iar problema e că niciunul dintre fiul cel mare şi verii săi n-a reuşit să demonstreze c-ar merita să reprezinte familia în locul tatălui—pentru că n-au deschis măcar discuţia despre ce-nseamnă această reprezentare!, la ce foloseşte ea? (Iar nepoţii au rămas indiferenţi faţă de toate lucrurile astea, probabil stând cu ochii în tabletă.)
Dacă privim aşa, e mult mai uşor de-nţeles de ce-au ajuns Klaus Iohannis şi Viorica Dăncilă să se califice în al doilea tur al alegerilor prezidenţiale. Şi, mai ales, de ce n-a reuşit Dan Barna! Pentru că alegerile astea au fost mai degrabă despre trecut, nu despre viitor—aşa le-au cadrat candidaţii şi exact aşa le-am acceptat şi noi, alegătorii. În aceste condiţii, e absurd (şi perfect inutil) să ne revoltăm acum—candidaţii aceştia au fost mai degrabă forţaţi să intre în cursa electorală; nu e ceva ce şi-au dorit cu-adevărat. Şi de-asta nici nu s-au zbătut prea tare, de-asta nu ne-au animat cu nimic, iar prezenţa la vot a fost mai mică decât ne-am aşteptat. (Tot pentru că s-au simţit forţaţi, au şi rămas orbi la nevoile şi preocupările nepoţilor.)
Dacă ne mai uităm şi la cifre, vedem că PSD+ALDE+PRO şi-au conservat bazinul electoral faţă de celelalte alegeri, din 2014 încoace; doar că şi l-au fărâmiţat între ei, parcă uitând că votanţii bătrâni au tendinţa naturală de-a ne părăsi. Vedem că PMP şi UDMR sunt relativ constante, iar PNL pare să crească; dar zic să nu uităm momentul din 2016, când PNL a pierdut cam 1 milion de voturi între locale şi parlamentare—ceva similar am văzut acum la USR-PLUS, între europarlamentarele şi prezidenţialele de anul ăsta. În 2020, avem alegerile care contează cu adevărat pentru viitorul nostru—cele locale şi parlamentare. Sper că lecţiile oferite de anul 2019 nu vor trece neobservate, mai ales pentru că mai avem treabă pe 24 noiembrie.
Cred că-i foarte important de reţinut că modul învechit de-a face politică îi îndepărtează de vot pe tinerii între 18-25 de ani. Cu Telegraful Electoral, am căutat să-nţelegem ce preocupări au, ce i-ar atrage, ce le-ar suscita interesul. Mărturisesc că n-am reuşit să punem degetul pe rană, adică n-am reuşit să descoperim ceva specific—poate că nici nu suntem echipaţi cu toate instrumentele şi toate abilităţile care ne-ar permite să-nţelegem. Zic doar atât: Dacă partidele politice (mai ales USR-PLUS) nu-ncep să se ocupe serios de-acest segment al populaţiei, conceptul democraţiei liberale de tip reprezentativ intră în zona de risc. (Notez, încă o dată, că familia descrisă mai sus nu are pe radar niciun nepot!)
PS Le mulţumesc încă o dată observatorilor, delegaţilor şi tuturor celor care au asigurat corectitudinea procesului electoral! Ei sunt cel mai mare câştig al creşterii/dezvoltării noastre democratice. Să-i preţuim cum se cuvine!
sursa ilustraţiei: fotografie făcută de mine la restaurantul Zentrum din Chişinău, oct. 2018
bonus: un episod simpatic din Keeping Up Appearances, că mi se pare potrivit
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}