You've successfully subscribed to Codru Vrabie
Great! Next, complete checkout for full access to Codru Vrabie
Welcome back! You've successfully signed in.
Success! Your account is fully activated, you now have access to all content.
Success! Your billing info is updated.
Billing info update failed.
Votul şi Alegerile (RO)

Votul şi Alegerile (RO)

. 8 min read

Şocul cultural e o chestie foarte interesantă, iar oamenii se raportează destul de diferit la această «afecţiune» (cum altfel să-i zic?). Eu, de exemplu, n-am simţit prea dur şocul mutării pentru studii, nici în Bulgaria ('94), nici în Olanda ('06). L-am resimţit, însă, extrem de dur, când m-am transferat în State, în anul III, la schimb de studenţi ('96-'97). În cursul de psihologie socială (pe care l-am luat ca să mă ajute să-nţeleg mai bine nişte comportamente legate de ştiinţele politice), am aflat că şocul cultural «loveşte» cel mai tare cam la 3-4 luni după ce omul intră într-o nouă cultură.

Cred că lumea din timpul pandemiei este un alt exemplu de «intrat într-o cultură nouă». Pentru că am intrat în lumea asta pe la jumătatea lunii martie, cred că e posibil ca şocul cultural legat de pandemie să se afle acum la apogeu—sau imediat după, la începutul pantei descendente. Pe unii oameni îi afectează mai dur, pe alţii mai delicat. Pe mine m-a afectat «moderat», ca să zic aşa... 😉 Una dintre caracteristicile pregnante ale «vieţii în pandemie» a fost (şi cred că încă mai este) digitalizarea forţată (sau accelerată forţat, că să fiu cât mai precis în exprimare). Digitalizarea nu e deloc nouă, numai că, până acum, nu era atât de vizibilă în viaţa socială. Iar digitalizarea bruscă nu-i deloc uşor de suportat, mai ales dacă lucrezi în primul rând cu oameni, cu relaţii inter-umane, inter-personale, aşa cum fac eu, mai ales din perspectiva activităţii de training.

Recent, am avut un fel de revelaţie, legată de felul în care şocul cultural legat de pandemie se leagă cu 'cestălalt şoc cultural, al digitalizării. În esenţă, digitalizarea e legată de nişte schimbări sociale mai adânci, mai de profunzime, pentru că ni s-a strecurat sub piele treptat şi a crescut neobservată pe lângă casă... Întrucât nu-s specialist în şocuri culturale ori în sociologie aplicată, psihologie socială ori antropologie, sugerez că ideile pe care le prezint mai departe ar trebui testate prin metode ştiinţifice. Însă e posibil ca gândurile astea să fie cât-de-cât valide, să rezoneze şi cu alţi oameni, aşa că mi se pare mai bine să le aştern pe ecran decât să le ţin în mine 😛 Şi, înainte de-a trece la treabă, mai precizez că gândurile astea li se datorează lui Simon Sinek, Cosmin Alexandru şi Stephen Mugford:

Cred că, în lumea digitalizată post-pandemică, deşi votul (poate) rămâne un instrument bun, eficient şi util în luarea deciziilor pentru grupuri mari de persoane, alegerile nu mai sunt un instrument eficient în dezvoltarea sau menţinerea democraţiilor (liberale) reprezentative. Ştiu că sună şocant, dar mă străduiesc să explic aici din ce motive am ajuns eu la această concluzie. Cuvântul-cheie din (ipo)teza mea e atributul «reprezentativ», pentru că de-acolo cred că ni se trage problema. Înainte de-a-mi dezvălui raţionamentele, mai precizez încă un lucru: Dacă (ipo)teza mea se confirmă, nu-nseamnă că lumea s-a schimbat sau urmează să se schimbe peste noapte, ci doar că avem o tensiune profundă în societate, una care va creşte şi va da naştere la conflicte (politice) permanente, din ce în ce mai dure, până când societatea îşi va găsi starea de echilibru—aşa încât n-ar fi rău să căutăm alternative viabile şi să ne pregătim pentru o tranziţie lină către un alt model democratic (şi liberal!).

Sinek argumentează (de multă vreme, în diverse moduri) că tinerele generaţii (care-s şi native digital) sunt caracterizate prin nesiguranţă, neîncredere (în forţele proprii), nerăbdare; şi că ele sunt şi vor fi nevoite să trăiască într-un cadru social (care-a fost croit să fie) nepăsător faţă de nevoile şi aspiraţiile lor. Când analizez «votul» (ca instrument de luare a deciziilor) din această perspectivă, cred că e rezonabil (şi/sau intuitiv) să concluzionez că răspunde foarte bine la nerăbdare şi la nepăsare. [Adică, prin «vot» (sau «like» sau «check» sau «click» în semnarea unei petiţii online), rezolv ceva acum, rapid, şi-mi înfrâng nerăbdarea mea; similar, rezultatul favorabil al «votului» (favorabil faţă de opiniile mele) pare că înfrânge o componentă de nepăsare din societate.] Însă, pentru a răspunde şi la neîncredere, mă aventurez „să postulez” că e nevoie ca «votul» să poată fi oricând reluat (ca acţiune colectivă) sau schimbat (ca opţiune individuală). Numai şi numai dacă se îndeplineşte şi această condiţie, «votul» răspunde şi la nesiguranţă. [În paranteză fie spus, mi se pare că desele scandaluri publice despre voturile interne de la USR ilustrează foarte bine aceste inferenţe.]

Am zis că mă uit la «vot» ca instrument de luare a deciziilor în grupuri mari—adică instrumentul prin care decidem (împreună) că noi, ca grup, vom acţiona în sensul A sau B (pot exista şi mai mult de 2 opţiuni). Dar cauţionez asupra faptului că eu nu cred că «votul» este un instrument bun, eficient sau util în grupurile mici! Sub 50 de persoane, de exemplu, «votul» divizează extrem de puternic, iar utilizarea lui ca instrument de luare a deciziilor arată că oamenii din acel grup nu vor să investească timp ori efort în înţelegerea tuturor punctelor de vedere existente şi în cântărirea tuturor opţiunilor posibile—iar asta indică, cel mai probabil, că nu au o identitate de grup suficient de puternică şi de incluzivă (o altă formă de nesiguranţă), ori că nu au lideri care să-nţeleagă dinamica grupurilor mici (că tot vorbeam de nepăsare, care poate apărea şi din culpă, nu doar cu intenţie). [Dar zic să mă-ntorc la «vot», că despre metodele de facilitare a consensului vom discuta altă dată, dacă va fi cazul.]

Cred că utilizarea cuvântului «vot» e improprie, când vine vorba de-a decide cine să ne reprezinte—persoana X sau Y (pot exista şi mai mulţi candidaţi). Nu e un «vot» în sensul discutat mai sus, pentru că rezultatul nu ne garantează că vom acţiona în sensul A sau B, ci e o «alegere» făcută cu speranţa că X probabil ne va conduce spre acţiunea A, în timp ce Y probabil ne va conduce spre acţiunea B. Cred că e crucial de observat că «alegerea» are o nevoie viscerală de garanţii împotriva nepăsării, atât de la candidaţi, cât şi de la grup! În absenţa garanţiilor dovedite (pentru că trebuie să răspundă la nerăbdare), în mintea nativului digital se activează automat nesiguranţa, iar neîncrederea în forţele proprii este proiectată în afară şi transformată în neîncrederea în candidat—rezultatul final poate fi că percepţia de nepăsare dinspre grup şi candidaţi se oglindeşte ori se transformă în nepăsarea alegătorului faţă de grup, candidaţi şi chiar procesul electoral în sine. [În treacăt fie spus, desele scandaluri publice despre alegerile interne de la USR ilustrează bine şi aceste inferenţe.]

Aşadar, cu ajutorul lui Simon Sinek şi Cosmin Alexandru, mi-am conturat impresia că «votul» poate rămâne un instrument bun pentru luarea deciziilor (în grupuri mari), dar că «alegerea» nu pare să mai fie un instrument adecvat pentru selectarea reprezentanţilor. Asta poate fi o veste foarte proastă pentru un sistem politic care se defineşte drept o «democraţie reprezentativă», pentru că sistemul politic construit în această paradigmă va dori în continuare să selecteze reprezentanţi (o formă de «ierarhie» politică), iar asta pare să necesite «alegeri». În plus, sistemul va dori în continuare ca selectarea reprezentanţilor să aibă legitimitate democratică—iar asta pare să necesite alegători implicaţi şi angajaţi, nicidecum alegători nepăsători faţă de procesul electoral. O posibilă soluţie mi s-a arătat la Stephen Mugford, care construieşte pe o idee avansată de Nick Obolensky:

Dacă e adevărat că alegătorii se înstrăinează de procesul electoral, tocmai pentru că «ierarhia» (politică) li se pare nepăsătoare (ceea ce declanşează emoţii dezagreabile privind neîncrederea, nesiguranţa şi chiar nerăbdarea), atunci poate-ar fi bine să ne orientăm spre o formă de «poliarhie». Într-un sistem politic poliarhic, «alegerea» unor reprezentanţi nu prea mai are sens, însă utilizarea «votului» pentru luarea deciziilor da! Atenţie, «voturile» succesive şi frecvente pe care ar urma să le organizeze cetăţenii unei «poliarhii» nu seamănă deloc cu ceea ce numim noi «referendum»,* pentru că definirea întrebărilor nu mai vine de la reprezentanţi (elita ierarhică), ci direct de la cetăţeni (mase, popor, „p.lime,” cum vreţi voi să-i spuneţi). [Din nou, ceea ce ştim noi public dinspre USR pare să ilustreze foarte bine această dinamică: scandalurile de-acolo par să izbucnească atunci când acţiunea de sorginte poliarhică se ciocneşte cu structura ierarhică.]

Să ne oprim un pic, să facem un inventar al concluziilor intermediare:

  • «poliarhia» pare să fie intrinsec liberală (prin acceptarea pluralităţii ca premisă fundamentală) şi la fel de intrinsec democratică (prin modul liber exprimat de luare a deciziilor colective);
  • «poliarhia» pare să fie intrinsec deschisă şi incluzivă—nu se poticneşte în concepte de tipul „teritoriu” şi „graniţe” sau „naţiune,” respectiv e tolerantă şi incluzivă faţă de orice „minoritate,” pentru că aceasta ar deveni un centru de putere egal cu toate celelalte;
  • de asemenea, «poliarhia» s-ar împăca foarte bine cu modalitatea electronică de exprimare a «votului»** şi ar fi perfect compatibilă cu digitalizarea profundă a societăţii—adică o formă de organizare perfect potrivită pentru generaţiile viitoare (native digital).

Nu degeaba am scris în introducere despre şocul cultural. Pandemia ne-a scuturat niţel, însă digitalizarea accelerată, venită din profunzime, ne va ridica probleme mult mai mari, în special atunci când problemele vor căpăta o valenţă politică, adică vor chestiona autoritatea şi/sau legitimitatea în spaţiul public. O formă de «revoluţie digitală» este deja în curs, dacă ne gândim că au apărut comunităţi online care-şi administrează propria «justiţie» pentru smart contracts, fără autoritatea unui stat, ci doar prin voinţa liber exprimată a grupului. Statul(-naţional) însuşi e profund ierarhic, iar asta îl pune într-o antiteză ireductibilă cu evoluţia societăţii către «poliarhie»; ca un corolar, statele iliberale ori naţionaliste vor colapsa (politic) mai violent, atunci când se va întâmpla „actul final” al «revoluţiei digitale»,*** tocmai pentru că ierarhiile abuzive bifează toate cele patru criterii despre care ne avertizează Sinek (şi Alexandru): nepăsare, neîncredere, nesiguranţă şi nerăbdare.

Aşadar, cred că e cazul să-ncepem să analizăm (cum face Mugford) dacă şi unde există «poliarhii naturale», să-nvăţăm din modul lor de funcţionare şi să experimentăm cu forme de organizare politică inspirate din «poliarhiile» existente. Pe baza lecţiilor învăţate din astfel de studii, analize şi experimente, vom putea înţelege mai bine cum ar trebui să arate construcţia „constituţională” a unei viitoare „republici.”**** La final, mai fac o ultimă precizare: simt nevoia să cauţionez asupra faptului că raţionamentele de mai sus pot fi rodul preconcepţiilor mele, pentru că prea se potrivesc bine cu ce-am scris acum 2 luni, acum 3 ani şi-acum 4 ani. Prin urmare, ele chiar ar trebui testate prin metode ştiinţifice!

Note explicative:
*) Într-un fel, «voturile» dintr-o «poliarhie» s-ar apropia mai mult de conceptul de «plebiscit», dar nu despre aceste distincţii mi-am propus să scriu azi.
**) Deocamdată, se pare că modalitatea electronică de exprimare a «votului» încă nu e suficient de sigură; dar nu mă îndoiesc că tehnologia va avansa.
***) Una dintre căile către colapsul politic al unui stat(-naţional) este sugerată în acest articol din The Guardian, de unde putem intui cum pot curentele poliarhice să sape la temelia unei ierarhii, chiar dacă aceasta încă mai are autoritate, dar tocmai pentru că nu (mai) are legitimitate.
****) Nu mi-e foarte clar dacă viitoarea „republică,” organizată «poliarhic», ar urma să fie doar de tip 3.0 sau direct de tip 4.0—mai reflectez la treaba asta.

sursa foto: camera telefonului meu, grădina Lente urban and artistic, noiembrie 2019
bonus: ce cred 6 proeminenţi gânditori ai lumii despre lumea post-pandemie, la IMF/FMI