Cursa (RO)

Vestea despre MCV a trecut. Ca un fum. Parcă nici n-a fost, deși abia a trecut o săptămână. La fel s-au risipit și vorbele politicienilor. Sforăitoare sau concrete, inepte sau deștepte, tot un drac. (Probabil că se vor repeta și azi, de Ziua Națională.) Noroc că subiectul MCV rămâne de interes pentru câțiva specialiști. După ce am scris la cald, am mai citit câteva chestii și la rece. Și simt nevoia să mai las aici câteva gânduri, să-mi aduc aminte de ele mai târziu, că sigur voi mai avea nevoie:

M-a intrigat ipoteza lansată de Diana Dehelean & Sarah Ouředníčková, că ni s-ar fi propus/oferit ridicarea MCV drept compensație pentru încă o amânare privind intrarea în spațiul Schengen. Deși apreciez c-au formulat atent și corect acuzația de ipocrizie la adresa Comisiei Europene, eu nu pot lua de bună ipoteza trocului MCV-Schengen. Mai mult de-atât, văd că decizia privind Schengen a trecut de COREPER și e pusă pe agenda următorului Consiliu JAI, deci e ceva ce nu se leagă—cel puțin pentru mine și exigențele mele. Explic un pic (bine, un pic mai mult):

România s-a poziționat ca un Copil pe ambele subiecte. Asta a forțat CE să se plaseze în poziție de Părinte (exact, ca-n analiza tranzacțională, da). Nici MCV, nici Schengen, n-au fost tratate într-o relație Adult-Adult (am criticat de multe ori componenta de Cooperare din MCV, că n-a fost vizibilă decât cea de Verificare). Compensația MCV-Schengen ar fi un semnal de tranziție de la o relație de tip Părinte-Copil la una de tip Adult-Adult. Pot crede că UE are capacitatea pentru această tranziție, însă eu (încă) n-o văd și la nivelul României—nici la Guvern, nici la Președinție, cu atât mai puțin la Parlament.

Și Gelu Duminică specula că războiul i-ar putea face pe europeni să-nchidă ochii și să accepte intrarea României în Schengen. Știu că deciziile politice au o mare doză de arbitrar, uneori—sau prea adeseori, de fapt. Însă eu, cu sistemul meu de valori, încă nu pot cuprinde explicația cu războiul. Căutând alte explicații, mi-au mai atras atenția două opinii—una e despre (i)reversibilitatea reformelor (la pachet cu tendințele iliberale), cealaltă e despre concordia politică internă (care poate fi văzută ca un semn de maturitate politică). Și le detaliez și pe acestea:

Reformele din România nu-s ireversibile—am văzut/auzit argumente nu doar la Dehelean & Ouředníčková, ci și la Oana Popescu-Zamfir și Marius Ghincea. (Mie mi-era evident chiar de anul trecut că politicienii români pregăteau contra-reforme, urmând să alunece pe panta iliberalismului.) Așadar, reformele propuse (chiar și promulgate) la București sunt chestionate din start și verificate din oficiu, din perspectiva ireversibilității. Ce cred că s-a schimbat e că UE-Părinte și-a făcut mâna cu Ungaria, iar acum are încredere că poate ține în frâu și România-Copil.

Încrederea asta pare să se bazeze pe concordia politică din majoritatea aflată la guvernare, PSD-PNL-UDMR. Doar la Mihnea Dumitru am văzut argumentul ăsta, deși altfel împachetat. Marii adversari politici din 2004 încoace (momentul când s-au închis negocierile de aderare) și-au dat mâna, în cele din urmă. Da, pentru rațiuni „greșite” (adică mie mi se pare că s-au înhăitat la furat; opinia contrară aici), însă au reușit să cadă de acord. De-aici mai departe, par să fie condamnați să cadă de acord încă o dată și încă o dată, iar asta-mi pare mie că e miza Părintelui-UE.

Ce-nseamnă toate astea? Pentru mine, cuvântul definitoriu este «cursa»:

În primul rând, în accepțiunea de race to the bottom, adică de proces decizional în care actorii politici împing standardele de calitate (a vieții, a statului de drept, a justiției, a orice altceva) cât mai jos posibil. După cât se pare, PSD și PNL (adversarii politici definitorii pentru ultimii 20 de ani) chiar au ajuns la cel mai de jos prag, au căzut de acord și și-au dat mâna.
În al doilea rând, în accepțiunea de capcană, în care se prind cei naivi. Adică vestea și mai bună pare să fie că UE s-a echipat și cu instrumentul de intervenție, și cu voința de-a-l folosi. Le transmite celor de la PSD și PNL (plus UDMR) că, dacă vor bani pentru obiectivele lor politice, sunt nevoiți să cadă de acord, de-acum înainte, pe ridicarea standardelor de calitate.

Acum, din perspectiva asta (mulțumesc, Mihnea!), pot să văd lucrurile altfel, cu mai mult optimism: Coaliția PSD-PNL-UDMR, oricât de urâtă mi s-ar părea mie (deși am pledat pentru ea în 7 dec. și 9 dec. 2020), chiar e un progres politic, un semn de maturitate. Da, Coaliția face tot felul de prostii, pentru că se bazează mai mult pe forță decât pe inteligență, iar asta ridică semne de întrebare privind (i)reversibilitatea și (i)liberalismul. Dar UE pare c-a găsit ac de cojoc (banii!) față de astfel de comportamente și decizii politice—și pare chitită să-l și folosească, din papuci de Părinte sever, în relația cu orice Copil răzgâiat, probabil până când Copilul va crește suficient și va decide (ca un Adult) că vrea să reașeze relația în Adult-Adult.

Explicația asta e compatibilă cu sistemul meu de valori, chiar dacă pare un pic trasă de păr—măcar nu-mi mai pare arbitrară, nici oportunistă/conjuncturală (prin raportarea la război); ba chiar aș zice că nici Comisia nu mai pare atât de ipocrită, din perspectiva asta. În plus, dacă e adevărată, explicația asta mi se pare cel mai frumos cadou oferit de UE României, de Ziua Națională. Mai exact, cadoul e o altă «cursă»—de data asta, cu sensul împrumutat de la Simon Sinek: Dacă vrem să avansăm/progresăm, în loc să ne comparăm toxic cu alții, e suficient să intrăm în competiția virtuoasă cu noi înșine—să fim azi mai buni decât ieri, iar mâine mai buni decât azi. Așa cum face David Popovici, de exemplu—un Adult care s-a născut chiar în 2004, când se încheiau negocierile de aderare.

sursa foto: Agerpres via RRI