Eu și Justiția (RO)

Era o pajiște minunată, verde și întinsă cât vezi cu ochii—sau, poate, chiar cât poți să-ți imaginezi. Ici și colo, se ițeau din iarbă câte o floricică, un tufiș ori un copăcel. Și nu era totul întins ca-n palmă, ci terenul era un pic vălurit, numai bine cât să distingi când vreun fluture zbura spre altă floare. La orizont, se vedeau dealuri pe care le puteai ghici acoperite cu vii și livezi, plus niște munți pe ale căror vârfuri încă se mai zărea o dungă de zăpadă. Așadar, era vară, poate chiar începutul lunii iulie, ca acum, dar nu era o zi toridă—era cald, însă adia vântul și era incredibil de plăcut. Era multă veselie în peisajul ăsta, iar veselia venea din ciripitul păsărilor, din sunetul de talangă al unei bivolițe care păștea nestingherită, din mirosul ierbii, al florilor și cel al unor bucate îmbietoare, din râsetele oamenilor care închinau câte un pahar de băutură la un picnic din apropiere.

Însă pe mine mă preocupa altceva. Ochii mei îi urmăreau pe cei doi prichindei care se jucau pe pajiște. Un băiețel și o fetiță, foarte probabil verișori, foarte probabil ajunși acolo împreună cu cei 7-8 adulți din grupul de la picnic. Foarte veseli, copilașii ăștia doi se jucau, alergau, țopăiau, își dădeau leapșa ori se înghionteau din când în când. Păreau să aibă vreo 8-10 ani—o vârstă la care totul poate fi o joacă, nimic nu e imposibil și nu există nici limite, nici griji, nici răspundere. Și amândoi râdeau molipsitor—îmi dădeam seama că și eu, de fapt, zâmbeam permanent, fără niciun alt motiv decât acela că mă lăsam cuprins de veselia lor de copii. Și recunosc că mi-era bine să stau acolo, să-i privesc... Mi-era atât de bine, încât părea să fie un vis și începusem să mă-ntreb dacă așa arată în paradis?

Deodată, copilașii se potoliră din țopăiala lor. Se ghemuiră lângă ce părea să fie un mușuroi. Mai întâi, îl priviră cu atenție, probabil căutând să-nțeleagă cum funcționa societatea aceea—bănuiam că de furnici. Apoi, discuțiile lor de copii continuară cu râsete, cu ghionturi, cu chicoteli; și începură să se coloreze cu imbolduri și provocări. Nu auzeam ce discutau ei acolo, pentru că erau prea departe de mine, însă puteam să-mi imaginez că urma ceva test de curaj. Adică urma să fiu martorul acelor momente în care prietenia jucăușă dintre acel băiețel și acea fetiță, foarte probabil verișori, urma să lase locul rivalității, iar rivalitatea urma să escaladeze până la conflict deschis între ei doi. Și puteam ghici că urmau să distrugă mușuroiul, pentru că erau la vârsta la care copiii nu au nici limite, nici griji, nici răspundere.

Mi-am pus în cap să trec pe lângă ei, să văd dacă pot să-i abat din cruzimea pe care eram convins că urmau s-o reverse asupra mușuroiului. Pentru că, la vârsta aceea, copiii pot fi foarte cruzi. Abia aici am realizat că nu trăiam un vis, ci un posibil coșmar. Eu nu eram acolo, pe pajiștea aia, alături de ei, ci doar puteam vedea ce se întâmplă. Mă puteam deplasa, da’ nu-mi dau seama dacă aveam trup, membre, dimensiuni fizice. În mod sigur, ei nu mă puteau vedea și nici nu mă puteau auzi. Am ajuns suficient de aproape încât să-mi dau seama că-n acel „mușuroi” nu erau furnici, ci erau oameni—de dimensiuni extrem de mici, totul fiind redus la scară. Chiar și eu mă puteam reduce la dimensiunile acelor oameni, îi puteam auzi vorbind, pe unii chiar îi puteam recunoaște după figură.

În „mușuroiul” acela era Justiția, iar cei doi copii erau Timpul și Inerția. Testele de curaj dintre ei începură cu rânitul prin mușuroi—mai întâi, băgând bețe prin diverse camere și culoare; apoi, atingând câte un om din Justiție cu degetele lor de copii cruzi și jucăuși, debalansându-l, debusolându-l, dărâmându-l, ba chiar îngropându-l... La un moment dat, oamenii din mușuroi constatară că se aflau sub imperiul toanelor unor „zei răzgâiați” și-și făcură calculul că i-ar putea îmbuna, dacă li s-ar închina. Timpul și Inerția trecură, astfel, la un alt nivel de manifestare a rivalității dintre ei—își numărau „supușii” cu o conștiinciozitate malițioasă: «eu am mai mulți!»; «ba eu am mai mulți!»; «ba nu, uite-i pe cei de aici, tocmai ce i-am dezgropat și mi se-nchină mie!» Acesta sigur nu era un vis—oricum, nu era deloc un vis plăcut!

Privind din perspectiva asta, Timpul și Inerția erau dușmanii Justiției. Puteam vedea cum, în joaca lor plină de cruzime, copiii ăștia îi băgau Justiției bețe-n roate—metaforic, desigur. Sau dușmanii adevărați or fi fost „marii preoți” ai acestor zei, cei care-i îndemnau pe ceilalți oameni din Justiție să li se-nchine? Fie unuia, fie celuilalt; fie pe rând, fie deodată; fie separat, fie simultan. Nu, treaba mea nu era să identific dușmanii ori vinovații. Treaba mea era să protejez „mușuroiul” de cruzimea acestui joc. Hmm, „treaba mea”? Oare de ce-mi pusesem eu în cap să protejez mușuroiul? Poate tocmai pentru că am eu o relație îndelungată cu abuzul ori cu nedreptatea? Cert e că așa-mi intrase mie în cap, iar povestea asta e mai degrabă despre Justiție, nu despre mine...

Adoratorii Inerției făceau tot posibilul să reziste oricărei schimbări, să repare—ba nu, să refacă, de parcă n-ar fi fost vreodată atinse—fiecare cameră ori culoar ori cotlon din mușuroi, să prevină orice posibilă surpătură, să rebalanseze, să reorienteze, să reconstruiască ori să reînvie fiecare om din Justiție care fusese atins de bețele ori degetele copiilor neastâmpărați. Unii dintre cei închinați Inerției erau considerați conservatori (sau chiar retrograzi), alții progresiști (eventual, batjocoriți drept „haștagiști”). Însă niciunul dintre ei nu părea să realizeze pe deplin că eforturile lor nu aveau nicio șansă în fața Timpului. Neiertător, mai devreme sau mai târziu, Timpul avea să le năruiască orice zidire. Eu mă străduiam să le explic acestor oameni că nimic nu putea dura prea mult, că schimbarea urma să-și găsească o cale și că împotrivirea lor se va solda cu lacrimi și durere.

De partea cealaltă, cei închinați Timpului își dedicau energia și resursele unor modificări cât mai rapide, chiar dacă ele nu erau deloc de substanță, ci doar de formă. Timpul părea amuzat de fiecare dată când adulatorii săi îi mai aduceau câte-o jertfă: «vezi, verișoară?, sâc!, să te văd cum o rezolvi pe asta!» Pentru el nu conta dacă schimbarea avea sens ori ba, dacă le făcea oamenilor viața mai ușoară ori mai grea, dacă se schimba un formular, o procedură sau chiar legea. Timpul își lua satisfacția din percepția de victorie facilă—chiar și temporară—în rivalitatea sa copilăroasă cu Inerția. [În paranteză fie spus, n-am putut să nu remarc soarta ciudată a acestei fetițe, obligată să muncească (alături de adoratorii ei) de două ori mai mult decât băiețelul, doar pentru a putea să-i fie „egală”—și, pe deasupra, ea să se încăpățâneze să păstreze situația asta neschimbată!] Majoritatea adulatorilor Timpului erau percepuți drept progresiști-„haștagiști,” însă existau printre ei și conservatori—nu puțini!, ba chiar și unii retrograzi. Marele lor cusur era că voiau să modifice atât de multe lucruri, în atât de multe domenii, într-un timp atât de scurt, încât tot ce ieșea din mâinile lor părea un crâmpei de haos absolut.

Mă străduiam să le explic adulatorilor Timpului că lucrurile nu puteau fi schimbate otova—nu orice, nu oricând, nu oricum—pentru că instabilitatea, la rândul ei, se va solda tot cu lacrimi și durere, la fel ca împotrivirea pe care o susțineau adoratorii Inerției! „Marii preoți” ai Timpului și Inerției erau cei mai deranjați de explicațiile mele și ale prietenilor mei. Ei, „marii preoți,” încă nu aflaseră că Timpul și Inerția erau doar niște copii care se jucau într-un mușuroi, pe o pajiște—însă „marii preoți” simțeau că pozițiile lor erau fragile, că Timpul și Inerția nu aveau nevoie, de fapt, nici de vreun „sacerdot,” nici de vreun „cult,” nici de vreo „jertfă” ori „ofrandă.” La rândul meu, însă, eu aflasem și acceptam, alături de prietenii mei, că oamenii simt deseori nevoia să se-nchine unor zei (adevărați sau falși), respectiv că le place să fie ghidați în viață de „sacerdoți” (autentici sau oportuniști).

Așadar, povestea asta este, de fapt, despre ce-am tot lucrat eu în proiectele mele privind Justiția și despre cum am început eu să conlucrez cu Oamenii Dreptății. Din fericire pentru noi, «justițiabilii» obișnuiți, acești lideri din Justiție sunt suficient de sceptici încât să nu-i creadă Timpului, suficient de tineri încât să nu i se-nchine Inerției, suficient de raționali încât să nu li se supună orbește „marilor preoți” și suficient de energici și creativi încât să-și imagineze viitorul într-un fel propriu—unul în care Justiția îi protejează pe Oamenii obișnuiți, în relația lor cu Statul (adică așa cred eu). Timpul și Inerția le pun bețe-n roate și Liderilor pentru Justiție, da’ ei—liderii—au curajul (și abilitățile și cunoștințele) să revizuiască exact ce are nevoie să fie revizuit,* adică să schimbe ce are să fie schimbat și să păstreze ce are să fie păstrat. Alături de unii dintre acești lideri mi-am petrecut Ziua Justiției din acest an, într-un peisaj care seamănă cu cel descris la început, deși locul în care ne-am întâlnit era la munte, nu la șes.

Am început să lucrez în proiecte legate de reforma justiției în iulie 1999, adică acum 22 de ani. Îmi doresc tare mult să văd că Justiția își găsește drumul, direcția și sensul. Îi ajut cum pot eu pe oamenii ăștia faini din Justiție, adică mă străduiesc, alături de prietenii mei, să le facem viața mai ușoară, astfel încât, la rândul lor, ei să facă ce-i drept. Știu bine că Justiția nu (poate) face Dreptate (decât foarte rar), dar le poate face viața mai ușoară și mai echitabilă oamenilor obișnuiți. Am încredere că vor reuși, chiar de va fi nevoie de încă 22 de ani de-acum încolo. Până la urmă, Timpul și Inerția sunt doar niște copii cruzi și neastâmpărați, care se joacă pe o pajiște, cu un mușuroi. Nouă ni se pare că ei fac asta de vreo 5-6.000 de ani—când colo, ei abia au descoperit mușuroiul de vreo 10 minute.

«Copii, la masă!» strigă cineva din grupul de 7-8 adulți de la picnic, iar Timpul și Inerția lăsară deoparte mușuroiul, bețele și rivalitatea lor, alergând țopăit să-și astâmpere foamea cu acele bucate îmbietoare, pe care le pregătiseră familiile lor. Nu mai vedeam fluturii, dar un bondar apăruse în câmpul meu vizual și-l urmăream „cu atenție și îngrijorare”: oare era suficient de educat încât să n-o deranjeze pe bivolița care se oprise din păscut și rumega liniștită? De data asta, mă temeam de cruzimea cu care bivolița, eventual enervată de bondar, ar fi putut distruge picnicul de-alături, unde Timpul și Inerția mâncau liniștiți. În acel „mușuroi,” oamenii „mei” scăpaseră deja de „marii preoți” și (re)clădeau Justiția, revizuind-o conform propriei lor viziuni. Ce bine că nu era un coșmar! Ce bine că știu cât e de realist acest vis 🙂

PS Primele gânduri despre această «povestire» au luat naștere într-o conversație cu Doru Toma, pe la mijlocul lunii aprilie. Noi, organizatorii și trainerii din programele Lideri pentru Justiție (România) și LEAD (Republica Moldova), am simțit din plin efectele ghionturilor și scormonelilor pe care Timpul și Inerția le-au operat în „mușuroiul” Justiției, în rivalitatea lor jucăușă, iresponsabilă și crudă. Însă și noi am (re)clădit aceste programe de instruire, revizuind și corectând ce era nevoie, de la an la an.

Notă explicativă:
*) Fac referire la un fragment extrem de cunoscut, de la finalul Actului III, Scena I din O scrisoare pierdută, scrisă de I.L. Caragiale în 1883: „Farfuridi: [...] Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele... esențiale... Din această dilemă nu puteți ieși... Am zis!” Iată că noi am putut ieși 😉 Sper că vor reuși să iasă din această dilemă, la rândul lor, și colegii din programul Lideri/ke za Pravdu (Bosnia și Herțegovina).

sursa foto: arhiva personală, Pensiunea Sibiel, iulie 2021