You've successfully subscribed to Codru Vrabie
Great! Next, complete checkout for full access to Codru Vrabie
Welcome back! You've successfully signed in.
Success! Your account is fully activated, you now have access to all content.
Success! Your billing info is updated.
Billing info update failed.
Încleştarea (RO)

Încleştarea (RO)

. 4 min read

Totul mergea prost în anul 2020, în primul rând din cauza molimei. Dar şi din cauză că statul părea incapabil să se îngrijească de vieţile cetăţenilor. Statul nu avea nici măcar reprezentarea mentală a motivului fundamental pentru propria sa existenţă—acela de a sluji cetăţenii şi locuitorii de pe acest teritoriu. Normal, am putea zice noi azi, având suficientă distanţă emoţională faţă de acel an din trecutul nu foarte îndepărtat: Statul nu e viu, nu are conştiinţă! El există numai în măsura în care e ţinut în viaţă de demnitari, magistraţi şi funcţionari!

Trecuseră 30 de ani de greutăţi şi de frustrări, care veniseră după alţi vreo 40 de ani de abuzuri şi nedreptăţi; înainte de asta, mai fuseseră încă vreo 20 de ani de restricţii şi violenţe. Pentru cei care mai rămăseseră pe aceste meleaguri, lipsa libertăţii, atât de îndelungată, crease în oameni un mecanism toxic de dependenţă faţă de stat. În condiţiile astea, acestor oameni le lipsea justa măsură pentru a judeca de ce anume aveau nevoie, cu adevărat. O parte dintre cetăţenii şi locuitorii acestui stat îşi puse(ră) toate speranţele într-un grup de politicieni care promiteau să „salveze” ţara. Seducătoare promisiune. Arzătoare dorinţă de-a găsi un salvator, ca în Biblie. Irezistibilă combinaţie între dragoste, speranţă şi aspiraţie de mai bine.

Deşi semnalele erau prezente de mai mult timp, oamenii se treziră într-o zi cu sentimentul c-au fost înşelaţi. Mă refer la acea parte dintre cetăţeni şi locuitori, la cei care-şi puseseră speranţele în salvatori. Deşi anul 2020, cu molima sa, îi învăţase deja să ia distanţă, oamenii încă nu reuşiseră să pună în practică acest principiu. Nu mă refer la distanţa fizică ori la cea socială, despre care se vorbea peste tot, ci la distanţa emoţională. De-acolo venea, de fapt, sentimentul că fuseseră înşelaţi: fiind prea ataşaţi emoţional de combinaţia aceea irezistibilă între dragoste, speranţă şi aspiraţie de mai bine, oamenii pierduseră din vedere că salvatorii nu promiseseră nimic concret despre vieţile oamenilor, ci numai şi numai despre stat!

Deodată, în vremea pregătirii listelor de candidaţi pentru alegerile parlamentare (cei mai importanţi dintre demnitarii care ţineau în viaţă statul), oamenii îşi dăduseră seama că salvatorii erau mai preocupaţi de funcţionarea statului decât de bunăstarea oamenilor obişnuiţi. În privinţa asta, se dovedea că salvatorii nu erau prea diferiţi de toţi cei care conduseseră statul în ultimii 30(+40+20) de ani. Cu alte cuvinte, aici era miezul conflictului, de-aici apărea şi sentimentul că oamenii fuseseră înşelaţi: era o poveste de tipul „oul sau găina,” care ar fi putut fi întoarsă oricum. Oamenii credeau că bunăstarea lor (cu tot cu libertatea şi drepturile omului) era obiectivul principal al tuturor reformelor care urmau să-i fie aplicate statului. Salvatorii credeau că reforma statului era obiectivul principal, de unde ar fi rezultat şi bunăstarea tuturor oamenilor.

Aşadar, era tot o poveste despre conflictul dintre ordine şi libertate, doar că dintr-o perspectivă diferită faţă de cea de acum 3 ani. Oamenii îşi doreau libertate, în timp ce salvatorii îşi doreau ordine. Unii dintre salvatori, aflându-se mai aproape de oameni, s-au simţit şi ei înşelaţi. Numai că, în loc să-nţeleagă miezul conflictului, au început să vorbească despre cum conducerea salvatorilor ar fi căutat să elimine meritocraţia dintre criteriile de selecţie pentru candidaţi. Pfff, ce situaţie!, având în vedere că şi meritocraţia e tot un concept legat de ordine, nu de libertate 🙁 Sigur, poate că era vorba de ordine poliarhică, nu ierarhică, dar explicaţia asta era prea complicată, n-avea cum să ajungă la oameni.

Unii dintre salvatorii care n-au ajuns pe locuri eligibile în listele de candidaţi luară decizia de-a se desprinde şi de-a candida independent. Unii dintre oameni, orbiţi de discursul despre meritocraţie ...

Deznodământul acestei povestiri nu ni se arată încă. Avem de aşteptat rezultatele alegerilor parlamentare, adică efectele acestei încleştări dintre oameni şi salvatori. Dar pilda cred că se iveşte deja, dacă intuiţia mea (încă mai) valorează ceva mai mult decât o ceapă degerată: Mişcarea politică numită USR (acum şi PLUS) pierde teren, pentru că salvatorii nu adresează nicicum nevoia de libertate a unui foarte mare număr de cetăţeni şi locuitori. Nici bunăstarea lor, nici drepturile omului. Cuvintele „libertate” şi „solidaritate” de la PLUS n-au fost şi nu sunt operaţionalizate nicăieri, din punct de vedere electoral/strategic. Iar o parte din vină este şi la oamenii care au investit prea multă emoţie în această mişcare politică.

Semnele ar fi trebuit văzute în rezultatele alegerilor din ultimii 4 ani, acolo unde această mişcare politică nu a reuşit să activeze alegători noi, ci doar să disloce alegători de la alte partide. Multă vreme am crezut că această lipsă de consideraţie (faţă de nevoia de libertate, bunăstare şi drepturile omului) era doar un defect de comunicare—acum înţeleg că, de fapt, e un deficit fundamental în substanţa profundă a acestei mişcări politice. Iar lecţia pentru noi, oamenii obişnuiţi, ar trebui să fie tot ca cea din Biblie: salvatorii nu se găsesc în afară, în partid sau în parlament, ci numai înăuntru—fiecare dintre noi poate fi propriul său salvator, da' numa' dacă-şi pune mintea, inima, trupul, energia, resursele şi timpul la contribuţie. #abonantandiorsaliu!

sursa foto: arhiva personală, Bucureşti, iunie 2020