Orașul «meu» Z15 (RO, lunguț)

Am început să scriu prima variantă a textului de mai jos acum un an și jumătate. E bine de lămurit din capul locului că a) eu nu sunt specialist în urbanism și b) eu nu înțeleg, de fapt, cum funcționează administrația Bucureștiului. Dar «buna guvernare» mi-e la fel de pasionantă la nivel local sau european. Iar pandemia m-a forțat să stau în casă și să citesc, să-nvăț, să descopăr lucruri noi, deci m-am apucat și de scris. Spre deosebire de majoritatea textelor mele de pe acest blog, atenționez cititorii că textul ăsta e cam lunguț…
Evident, timp de un an și jumătate, mi-am notat cine a mai abordat subiectul: Alexandru Bălășescu (iun. '11), Tiffany Chu (oct. ‘20), Ciprian Stănescu (apr. ‘21), Consiliul Europei (apr. ‘21), Michael Horodniceanu și Andrei Tiut (iun. ‘21), Alina Mărculescu Matiș (aug. ‘21), Ciprian Necula (feb. ‘22), Zoli Toth (mar. ‘22), Andrei Mihălțianu (apr. '22), Răzvan Filip, Funky Citizens, Carlos Moreno, și John Hagel (iun. ‘22), Sorin Cucerai și Code4RO (iul. ‘22), Ovidiu Voicu, Teodor Cătăniciu și Radu Mihaiu (aug. ‘22 + Irina Zamfirescu, după ce-am publicat eu). Eu am mai scris pe aceeași temă în aug. 2019. Viziunea mea poate fi diferită de cele descrise de acești autori, însă de la ei mi-am luat inspirația. Nu în ultimul rând, țin neapărat să le mulțumesc tare mult lui Cosmin Nițu și Cătălinei Răileanu de la Zoom Report, care m-au ajutat cu ilustrațiile.
Și ce-mi veni să public acum, după un an și jumătate? E simplu: Văd că s-a mai copt subiectul, din moment ce crește frecvența cu care este abordat în spațiul public (interesant e și că pare să fie un subiect de vară). În plus, zilele-astea se discută intens despre prețul spațiilor de parcare, iar PMB pare că pregătește un nou PUG, deci subiectul e de actualitate… Altfel, eu am mai discutat despre dezvoltarea orașului și în public, și în privat, cu cine-a avut urechi de auzit sau ochi de citit—extrem de puțini oameni.# Iar după ce tocmai mi-am expus punctul de vedere despre Europa «mea», e momentul potrivit să arăt și cum aș vrea s-arate orașul «meu». Oricum, administrația locală și cea regională rămân printre pasiunile mele, pe lângă justiție și politicile europene.
Mai adaug un lucru: Și textul ăsta e din categoria «să ne gândim acum, înainte ca situația să devină insuportabilă»; la fel ca Europa «mea», textul ăsta e o invitație la reflecție, la gândire anticipativă, cu picioarele-n ligheanul cu apă rece, într-o perioadă când ne permitem acest lux; în fine, bănuiesc că nu-i nicio surpriză dacă recomand din nou prelegerile lui Bruno Latour și Margaret Heffernan 😉

Guvernarea locală din Bucureşti e un mic coşmar. Oraşul e guvernat altfel decât oricare altul din România, pentru că administraţia nu e unitară, ci e împărţită pe două niveluri. Simplificând foarte mult, mă refer la primăriile de sector şi primăria generală—7 entități diferite, cu atribuții adesea încrucișate sau încălecate și cu bugete care nu converg pe niciun obiectiv comun, cu atât mai puțin spre o viziune comună. Pe deasupra, spre deosebire de toate celelalte localităţi ale ţării, pentru Bucureşti nu există un consiliu judeţean propriu-zis. Lucrurile astea mă intrigă şi mă revoltă şi mă pasionează de măcar 20 de ani.

La începutul şi mijlocul anilor 2000, am lucrat într-un proiect menit să-i dea Bucureştiului o altă formă de organizare şi funcţionare. Cred că-i bine că proiectul acela n-a mai ajuns să fie promovat, pentru că-mi dau seama că-l porniserăm dintr-o perspectivă greşită. Mai exact, intenţia acelui proiect era să facă oraşul mai uşor de guvernat. Acum, sunt de părere că guvernarea oraşului nu e un obiectiv în sine, că un astfel de obiectiv nu e valid. Cred că bunăstarea oamenilor din oraş este un obiectiv valid, iar guvernarea oraşului devine un produs secundar—important, dar adiacent, nu central. În cele ce urmează, arăt mai întâi cum cred eu că merită reorganizat orașul, după care mă-ntorc și la funcționarea administrației, adică la guvernarea locală (vezi mai jos, tot cu galben).

Aşadar, vechiul proiect pornea de la nevoile administraţiei şi de-asta cred acum că pornise greşit. Acum, noua mea propunere porneşte de la nevoile oamenilor. Astfel, pentru mine, printre cele mai importante întrebări se află «cum ajutăm oamenii?» şi «cum le facem lor viaţa mai uşoară?» Să ne gândim împreună la câteva dintre problemele pe care le au oamenii din Bucureşti, lăsând deoparte pandemia:

• O doamnă, abia ieşită la pensie, ar vrea să meargă la teatru în fiecare săptămână, dar teatrele sunt situate doar în centru, iar aglomeraţia din trafic o ţine pe această doamnă blocată în cartierul-dormitor; nu se poate muta în centru doar pentru teatru, pentru că nu-şi permite costurile mutării.
• Un student, baterist într-o trupă rock, ar vrea să ajungă la sala de repetiţii din 2 în 2 zile, însă renunţă la proiectul lui muzical, pentru că timpul petrecut în trafic nu-i mai permite să ţină pasul cu studiile academice; şi drumurile până la facultate sunt la fel de lungi şi plictisitoare, tot din cauza traficului.
• Mai mulţi vecini dintr-un bloc îi dau procură unui domn, să umble el pe la toate birourile necesare, să obţină actele şi autorizaţiile pentru renovare, să plătească dările către stat şi către administraţia locală; dincolo de aglomeraţia din trafic, acest domn se mai loveşte şi de birocraţie, de funcţionari obosiţi şi iritaţi.
• O fetiţă cu abilităţi atletice deosebite, care ar vrea să facă performanţă şi-ar putea deveni măcar campioană europeană, ajunge să se lase de sportul ei preferat, pentru că oraşul nu-i face deloc viaţa mai uşoară; pentru ea și părinții ei, distanțele dintre școală și locul de antrenament consumă prea mult timp.

Digitalizarea administraţiei nu poate rezolva toate problemele oamenilor, chiar de-ar fi realizată într-o clipită, peste noapte. Sigur c-ar fi bine ca oamenii să-şi rezolve problemele administrative de-acasă, de pe computer, laptop, tabletă sau telefonul inteligent. Asta ar mai reduce un pic din aglomeraţia oraşului. Dar Bucureştiul e foarte centralizat—în planul transportului urban, nu şi în privinţa rezolvării problemelor administrative—iar asta creează o sumedenie de gâtuiri în trafic: ca să ajungi dintr-o parte în alta, eşti nevoit să treci prin centru; iar unele «servicii» se găsesc doar în centru—includ aici teatrele şi cinematografele, nu doar clădirile administrative; ba chiar la fel e şi în cazul unor companii private care furnizează utilităţi publice.

Cum le facem oamenilor viaţa mai uşoară? Propun să aducem cât mai mulţi dintre furnizorii de servicii şi utilităţi publice aproape de casa omului. În loc să gândim soluţii pentru ca oamenii să ajungă mai rapid în centru, sugerez să aducem «centrul» acolo unde locuiesc oamenii. Ideea ar fi să ne uităm pe hartă, să analizăm care e distanţa pe care un om obişnuit o poate parcurge pe jos în 15 minute. De exemplu, când avem alegeri, oamenii ajung la centrele de votare tot pe jos, în 10-15 minute. De ce nu s-ar putea găsi acolo şi teatrul, şi banca, şi oficiul primăriei, şi biroul furnizorului de energie, şi sala de sport ori cea de repetiţii? Un fel de hub sau de mall zonal…

Sigur că nu putem aglomera actualele şcoli (unde se organizează, de obicei, centrele de votare) cu atât de multe servicii suplimentare. Nu au suficient spaţiu şi nu pentru asta au fost construite. Însă putem folosi algoritmii şi tehnica de calcul pentru a vedea oraşul dintr-o altă perspectivă. Când punem pe hartă acest filtru, de «15 minute de mers pe jos», observăm că se conturează nişte zone foarte familiare; în general, aceste zone se suprapun destul de bine cu «cartierele» deja existente în mentalul colectiv. De fapt, unele cartiere sunt mult mai mari, iar oamenii folosesc şi diviziuni mai mici, în funcţie de unele puncte de reper—dar înţelegerea colectivă a zonei şi identitatea locală din acel areal sunt uşor de recunoscut pentru oricine.

De aici mai departe, voi folosi denumirea Z15 pentru toate aceste zone de 15 minute de mers pe jos. Ele par să aibă întinderi egale pe hartă, însă nu cuprind un număr egal de persoane. În unele Z15 din oraş, sunt blocuri de locuinţe cu foarte multe persoane; în alte Z15 sunt case cu grădină, deci locuiesc mai puţine persoane. Investiţia într-un centru zonal de tip hub sau mall (cu teatru, bancă, oficii, birouri şi săli) ar putea să se justifice doar pentru un anumit număr de persoane. În funcţie de acest calcul, e posibil să extindem o Z15 cu case la 20 de minute de mers pe jos; ori să restrângem o Z15 cu blocuri la numai 10 minute de mers pe jos. Similar, în oricare Z15 se poate întâmpla să nu găsim un spaţiu liber pentru construcţia noului centru zonal chiar în mijlocul acelei zone—atunci, oamenii dintr-o parte a zonei ar ajunge în 10 minute de mers pe jos, iar cei din partea opusă în 20. Putem să fim flexibili.

[Deschid aici o paranteză: În țară, există localități unde, pe vremea comuniștilor, au fost construite cartiere de blocuri denumite „micro”—e plin spațiul fost sovietic de astfel de „microraioane” sau жилище квартали. Sper că-i suficient de clar că nu la asta mă refer—acele „micro,” în mod obișnuit, nu au centre de servicii care să le permită locuitorilor să-și rezolve problemele cât mai aproape de casă. De asemenea, sunt conștient că există riscul ghetoizării pentru unele Z15, mai ales dacă administrația orașului lasă în paragină centrul zonal. Cu cât e mai multifuncțională (deci mai atractivă social) clădirea care servește drept centru zonal, cu atât scade pericolul de-a fi lăsată în paragină, deci și pericolul ghetoizării zonei.]

Ce face un astfel de «centru zonal»? În primul rând, stabilim că e o clădire gândită pentru a servi nevoile majorităţii locuitorilor din zonă. În fiecare CZ15 funcţionează birouri ale autorităţilor publice, astfel încât omul să-şi poată rezolva orice problemă administrativă sau birocratică—şi includem aici şi companiile private care furnizează utilităţi publice. Pentru că aceste birouri sunt conectate prin internet la bazele de date ale instituţiilor- şi/sau companiilor-mamă, oamenii nu-şi mai pierd timpul în trafic şi aglomeraţie. Pardon, va fi nevoie de o foarte bună organizare în aceste CZ15, astfel încât să nu transformăm aglomeraţia din trafic într-o aglomeraţie la coadă. Chiar şi pentru funcţionarii din instituţii poate fi o soluţie bună, pentru că foarte mulţi dintre ei vor putea opta să lucreze în cel mai apropiat CZ15 de casa unde locuiesc.

Pe lângă aceste oficii şi birouri ale autorităţilor şi ale utilităţilor publice, aceste clădiri CZ15 vor atrage filiale ale unor bănci, notariate şi avocaţi, adică alte servicii adiacente, pentru că acolo se adună clienţii care au nevoie de acele servicii. Chiriile percepute de la aceşti furnizori privaţi vor face posibilă întreţinerea sălii de spectacole din mijlocul fiecărui CZ15, astfel încât oamenii să aibă acces la cultură direct în cartiere, fără să mai fie nevoiţi să vină în centrul orașului cu troleibuzul sau cu maşina personală. Iar în subsolul fiecărei CZ15 se pot organiza săli de repetiţii şi săli de antrenament, astfel încât tinerii talentaţi să nu mai renunţe la pasiunile lor. Şi, evident, dacă oamenii nu mai mişună cu maşinile prin oraş, ce să vezi?, scade şi aglomeraţia în trafic, scade şi poluarea provenită din gazele de eșapament.

[Deschid o nouă paranteză: Dacă sunt gândite cu cap, centrele zonale pot servi și ca spațiu de gestionare (temporară și localizată) a crizelor—în caz de cutremur, inundație, atac terorist sau altceva. De asemenea, dacă sunt bine gândite, centrele zonale pot avea împrejur spații verzi și străzi pietonale, tot în ideea de-a degreva centrul orașului—adică CZ15 pot avea o contribuție și față de aspectul arhitectural al orașului, nu doar față de aspectele funcționale. Atenție, nu „vorbesc din cărți,” ci astfel de centre zonale există deja—de exemplu, la Tbilisi; dar și præturile de la Chișinău se apropie de acest model; ba chiar și Centrul de Cartier Nicolina, din Iași.]

Simt deja că unii cititori s-au entuziasmat deja: „Dom’e, ce idee bună! Unele funcţiuni sunt necesare şi vor fi susţinute din bani publici, iar altele se reglează prin mecanisme de piaţă. Când începem?” Alţii sunt sceptici: „Nu se poate, dom'le, nu funcţionează la noi aşa ceva!” Ei, bine, principiul ăsta deja funcţionează în privinţa lanţurilor de magazine tip Carrefour, Mega Image sau Lidl, Profi sau Penny (și care-or mai fi!) pentru că exact aşa au decis aceste afaceri unde să-şi construiască şi să-şi deschidă magazinele mai mari sau mai mici de prin cartiere (modelul a mai fost testat, în trecut, de rețeaua magazinelor Micro). Cam tot așa funcţionează şi sistemul easyBOX implementat de eMAG, prin care livrează pachetele de cumpărături cât mai aproape de locuinţa cumpărătorului. Aşadar, ce cusur are administraţia publică—de ce n-ar putea să facă la fel?!?

„Bine, da’ cu ce bani? Nu vezi că primăria nu rezolvă cu căldura şi cu apa caldă, cu parcările şi cu parcurile?” Ba văd, dar sunt probleme diferite, cu rezolvări diferite, din bugete foarte diferite. Harta alăturată e o dovadă că împărţirea oraşului în zone se poate face şi cu o contribuţie privată, pe bază de voluntariat. Identificarea spaţiilor sau terenurilor pentru construirea acelor centre zonale e treaba autorităţilor locale (dar nu-i exclusă contribuția locuitorilor, cum am făcut în 2016). Tot ele ar putea organiza un concurs de arhitectură, pentru a aproba câteva modele de CZ15, să nu arate toate la fel—iar corpul profesional al arhitecţilor şi/sau al urbaniştilor din Bucureşti ar putea da o mână de ajutor, dacă nu apare vreun conflict de interese. Apoi, construcţia propriu-zisă poate primi finanţare publică (de la primăriile de sector, primăria generală şi/sau ministerul dezvoltării), finanţare europeană (mai ales pentru acele CZ15 care au fost gândite ecologic, poate chiar din PNRR) sau finanţare exclusiv privată (de la vreun dezvoltator imobiliar care vrea să contribuie în comunitate).

Am pornit de la ideea că-i ajutăm pe oameni, să le facem viaţa mai uşoară. Sper că textul de mai sus e suficient de convingător în acest sens. Dar am mai spus că o astfel de iniţiativă poate avea şi efectul secundar de-a îmbunătăţi guvernarea locală. Mai exact, dacă aproape toate interacţiunile cu autorităţile publice vin mai aproape de locuitori, în cartiere, atunci iau naştere cel puţin aceste două fenomene:
a) autorităţile nu mai pot spune că nu ştiu de existenţa unei probleme; şi
b) nu mai e absolut deloc relevantă împărţirea atribuţiilor dintre primăriile de sector şi cea generală.
Aşa cum e acum, oamenii se chinuie să afle care autoritate ar fi responsabilă, se deplasează până la sediul acelei autorităţi şi se căciulesc pentru obţinerea unei rezolvări. Prin contrast, soluţia propusă mai sus inversează situaţia: oamenii se prezintă la centrul zonal, spun care e problema, iar factorii de decizie descoperă singuri care dintre autorităţile publice e responsabilă.

Aşadar, pot spune că „am un vis,” că văd posibilitatea de-a face o reformă durabilă în guvernarea locală a Bucureştiului. Că această reformă se poate face în maximum 10 ani, fără a schimba legi, fără a cere sacrificii. Că viaţa şi bunăstarea bucureştenilor se pot îmbunătăţi sensibil, printr-un plan de investiţii cu mintea-n cap. Că locuitorii şi funcţionarii acestui oraş pot să-şi rezolve problemele la numai 15 minute de mers pe jos, cu zâmbetul pe buze şi fără bătăi de cap, că se pot bucura de cultură, sport şi aer (mai) curat. Şi că toate acestea se pot face prin colaborarea strânsă dintre actorii publici şi cei privaţi, dacă sunt dispuşi să plece urechea la nevoile şi aspiraţiile formulate de grupurile şi organizaţiile civice.

PS După ce se lămuresc hărțile Z15, adică inclusiv modalitățile de reducere a traficului centru-periferie și cartier-cartier, o să fie mult mai ușor de desenat și pistele pentru biciclete și trotinete; invers e mult-mult-mult mai greu.
PPS Cred că-i evident că tot ce-am scris eu aici despre București se poate folosi (în funcție de realitățile locale) și în celelalte mari orașe ale țării (sau de prin împrejurimi, de ce nu?).

sursa tuturor ilustrațiilor: Zoom Report, ianuarie 2021

Notă, câteva zile mai târziu:
#) După ce-am publicat eu textul de mai sus, primarii sectoarelor 2 și 1 au scris (în această ordine) niște texte pe Facebook—Radu Mihaiu (17 aug.) și Clotilde Armand (21 aug.). Situația asta mi-a amintit de anul electoral 2020, când dezbaterea era despre cine să fie candidat la primărie, nu despre cum ne-ar plăcea să arate orașul. Adică noi ne-am dus la vot fără să știm care ne sunt opțiunile. Mai înainte, începând din 2016, au existat 4 ani de PSD la PMB și la toate sectoarele, însă n-a existat deschiderea necesară pentru a pune bazele proiectului de mai sus. Eu chiar discutasem ideea descrisă mai sus cu cineva de la PSD, imediat după alegerile locale din 2016—însă mi-a fost suficient de clar că nu exista nici măcar în partid coordonarea necesară pentru o astfel de întreprindere.
Dar altceva voiam să scot în evidență (și nu e un reproș, ci o constatare): din 2020 încoace, pentru că nu există un minim consens, o minimă viziune unificatoare pentru oraș, ratăm diverse oportunități. Exemplul cel mai la îndemână este cel al Companiilor Municipale, înființate pe vremea dnei Firea. De ceva vreme, dl Dan se chinuie să le desființeze, în loc să le utilizeze creativ. Le-ar fi putut transforma în niște entități pan-municipale, în care PMB să devină partener cu primăriile de sector, tocmai pentru a da substanță ideii de oraș unificat în funcționalitatea administrației (dincolo de organizarea divizată în 6+1 primării). Dar, atunci când nu ai viziune și nu-ți dai timp să reflectezi, asta e, rămâi captiv în agenda construită de ceilalți...

Actualizare, 8 mai 2023: În dimineața asta, am ascultat acest episod al podcastului On the Record, în care Anca Simina discută cu Gruia Bădescu despre „orașul de 15 minute.”