De Ziua Internațională a Dreptului de a Ști (sau a Accesului la Informații), am zis că n-are rost să scriu, din nou, despre cât de nașpa stăm în statisticile internaționale. Am decis să scriu despre ceva foarte personal, care e un efect al «dreptului de a ști»: Mai exact, să las aici o urmă despre cum m-am folosit eu de acest drept, pe parcursul acestui an.
Pe baza datelor și informațiilor de care dispuneam la începutul anului, respectiv pe baza cunoștințelor mele despre cum funcționează (prost) administrația din România, am intuit că m-aș putea vaccina abia în toamnă, adică pe la finalul lunii septembrie. În mod surprinzător pentru mine, am reușit să mă vaccinez în 4 mai cu prima doză și-n 25 mai cu cea de-a doua. Repet, meritul este în primul rând al cercetătorilor (farmacologi și medici), apoi al mecanismelor decizionale din UE. După cum se poate vedea, autoritățile române n-au fost în stare să planifice ca lumea procesul de vaccinare, iar pandemia face ravagii.
Bun, din februarie până-n mai, am avut timp să mă interesez despre vaccinuri, despre producători, despre eventuale efecte adverse, despre cum ar putea ele interacționa cu starea mea de sănătate. Am citit, am văzut filme documentare, am discutat cu medici, cu sceptici, cu familia. M-am folosit de «dreptul meu de a ști», pentru a înțelege care e cea mai bună decizie pentru mine și pentru cei din jurul meu. Acum, pe baza aceluiași drept și acelorași mecanisme descrise mai sus, am decis să mă planific pentru a treia doză, pe 25 noiembrie. Și cred că e important să mai descriu și la ce bun, nu doar din ce motiv:
În martie am fost la primul training în sală, desfășurat cu măștile pe față. N-a fost o experiență prea plăcută, dar mă bucur c-am avut curajul să facem asta, fiindcă m-a motivat să caut soluții pentru a-mi face meseria cum pot mai bine. Pentru cei care încă sunt sceptici, am calculat așa: În cele 4 luni câștigate prin vaccinarea în luna mai (în loc de septembrie), eu am ajuns să lucrez nemijlocit, în sala de training sau în aer liber, dar față-n față, cu aproximativ 45+100+15+25+35=220 de oameni, la care eu n-aș fi putut ajunge fără vaccin. Evident, asta se simte și în buzunar, pentru că aici vorbim despre niște venituri neplanificate la începutul anului.
Ideea e așa: Inițial, planificarea mea a fost foarte conservatoare și a inclus numai activități care se puteau desfășura în biroul de acasă și/sau de la distanță. Da, am avut și o variantă mai optimistă, dar aceasta din urmă era bazată pe 9 luni de stat în casă, nu doar pe 5. Încercarea din martie a deschis o posibilitate, iar vaccinarea din mai a pecetluit-o. Rezultatul este că «dreptul de a ști» mi-a adus mie un impact mai mare al muncii mele, satisfacții profesionale pe care nu mi le-am putut imagina la începutul anului, respectiv un confort financiar mult mai „consistent”* chiar și față de varianta optimistă din planificarea mea.
Acum, în septembrie, toate lucrurile astea mi-au mai adus o bucurie: primul zbor cu avionul după 19 luni! Întâmplător, tot la Chișinău, unde mai fusesem ultima dată chiar înainte de pandemie, în ianuarie 2020. Iar mie-mi place la Chișinău „ca la copii Crăciunu'!” 🙂 Nici acolo lucrurile nu stau prea bine cu accesul la informații ori cu gestionarea pandemiei, dar eu m-am protejat cât am putut eu de bine, i-am protejat pe cei din jurul meu, mi-am făcut meseria și m-am și distrat/relaxat nițel. Pentru mine, «dreptul de a ști» a făcut o diferență enormă, pe parcursul acestui an, „ceea ce vă doresc și dumneavoastră” 😉
sursa foto: arhiva personală, Chișinău, septembrie 2021
Notă explicativă:
*) Dacă ajustez pentru inflație, veniturile mele pe primele 3 trimestre din 2021 sunt deja la nivelul întregului an 2019. În varianta foarte conservatoare, fără aceste 4 luni și veniturile aferente, bugetul meu din acest an ar fi rămas la ¾ din 2019.
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}
){kind=link}